Reportaj
Meșteșuguri și tradiții moldovenești de Paști

Meșteșuguri și tradiții moldovenești de Paști

Pr. Silviu Anton Lupu, 08 Aprilie 2018

Cu casele grijite, date proaspăt cu vopsea sau var, şi cu inimile primenite prin mărturisirea păcatelor şi primirea Sfintei Împărtăşanii, sătenii din Vălenii Vasluiului așteaptă marea sărbătoare, Învierea Domnului. Vom face o incursiune în universul lor şi, ca în „Hanul Ancuţei" sadovenian, vom asculta poveştile lor, pentru a ne reaminti cum  sărbătorea satul românesc de altădată Sfintele Paşti, culegând de aici fire de trăire evlavioasă şi înţeleaptă...

Nu ieşi bine din oraşul Vaslui, cu privirea colindând preţ de vreun sfert de oră pe câmpia întinsă din dreapta sau sărind jucăuşă pe dealurile domoale din stânga, că te şi vezi intrat în Moara Domnească şi – pe nesimţite – în Văleni, sate aflate unul în continuarea celuilalt şi traversate de şoseaua naţională Vaslui-Iaşi, ca o coloană vertebrală din care se înşiră alte fire de drum ce duc şi aduc seva vieţii frumoasei noastre patrii şi a străvechiului nostru neam către şi dinspre gospodăriile localnicilor de aici. Şi ei sunt aici încă din secolul al XV-lea, când este atestat documentar satul Fauri, care a dispărut, dar a cărui vatră este astăzi pe teritoriul comunei Văleni. În această localitate, formată din satele Moara Domnească şi Văleni, ne va fi popasul, căutând locuri şi oameni şi suflete ţesute în fire de istorie, tradiţii şi legende.

Un loc unde credința și tradiția au supraviețuit

Cu denumirea de Siliştea Văleni, comuna este atestată documentar pentru prima dată la sfârşitul secolului al XVI-lea, când această localitate este cumpărată de logofătul Bogza de la boierul Giurgiu Crasnaş. La începutul secolului al XVIII-lea, aceasta se va numi Valea Ră (Rea), stăpânită fiind pe rând de către familiile boiereşti Cehan, Racoviţă şi Rosetti. Domnitorul Moldovei Mihail Vodă Racoviţă va construi în apropiere, pe apa Vasluiului, în satul Prigorceni, un conac şi o moară în perioada anilor 1715-1726, de unde denumirea de mai târziu de Moara Domnească. De aceste denumiri se leagă şi o istorisire ce pendulează undeva între adevărul istoric şi legendă: se pare că aici, la conacul cu moară, locuiau fetele domnitorului, şi bineînţeles că mergeau deseori la Iaşi, care se afla la o distanţă rezonabilă; odată ajunse la locul „văii rele", probabil un loc mai mlăştinos, caii lor s-au speriat, răsturnându-le caleașca, și viaţa le-a fost pusă în pericol...; de la această întâmplare s-ar trage așadar numele satului Valea Rea, denumire pe care a avut-o până în 1965, de când satului şi comunei li se zice Văleni. Aceasta însă a fost o vale „bună" pentru mulţi pribegi din Ardeal sau Bucovina, ori (câţiva) ucraineni sau polonezi, dovadă numeroasele nume de familie existente aici.

Am întâlnit Văleniul acesta încărcat de timp, de veacuri şi metamorfoze onomastice (şi nu numai!) între două valuri de ninsoare, pe o vreme cu un soare cald şi luminos, care se aşternea patriarhal pe acoperişurile caselor din sat. Acoperişuri multe, unele mai noi, altele mai vechi, odihnindu-se majoritatea pe cerdacuri cu prispă, pe care și-au pus amprenta meşterii locului, sculptând flori din lemn pe stâlpii ce răsar din lutul domesticit de mâinile harnice ale ţăranilor. Un sat de oameni gospodari.

Este unul din acele locuri de la noi în care poţi regăsi mireasma sărbătorilor de altădată – şi pe care, de fapt, o şi căutăm aici; şi pe care suntem convinşi că vom găsi-o, la fel ca şi-ntr-atâtea sate şi case şi inimi de români – , curăţia smereniei şi a credinţei curate, a acelei credinţe care se dedică cu totul Domnului, care Îl iubeşte dincolo de orice în lumea aceasta, a acelei credinţe care te face să opreşti clipa în loc şi în care simţi că guşti eternitatea, că Dumnezeu te ia de mână în veşnicia Sa ca pe un copil de doi-trei anişori mergând cătinel la biserică cu mama sau bunica şi vorbind cu îngerii şi sfinţii înfăţişaţi în icoane cuvinte pe care le-a uitat şi pe care fiecare dintre noi caută să le redescopere, fie că-şi dă seama sau nu, căci sufleţelul acela de copilaş se află în fiecare din noi...

Oameni şi sărbători

Trecând pragul casei gospodarilor, te îmbie mirosul cald şi liniştit al candelei cu untdelemn străjuind la Răsărit, mireasma de biserică, de sfinţi, şi de credinţă a ramurilor de busuioc, de salcie şi tei, de Bobotează, Florii şi Cincizecime, aşezate toate în colţul cu icoane, vezi din vatră scânteind flori de lumină caldă pierzându-se în albul peretelui de var şi simţi căldura bună a codrului de pâine uitat încet pe plită: eşti nu vrăjit, ci cucerit! Şi te întorci îndată în amintire, în copilărie, la fel cum fac şi bunele noastre gazde, tanti Aneta (Aneta Ailincăi, 75 de ani) şi tanti Victoria (Victoria Benghea, 78 de ani).

Tanti Aneta îşi aminteşte de bucuria copilăriei, deşi familia din care făcea parte era una numeroasă, cu încă nouă fraţi, şi făcea eforturi mari să supravieţuiască, mai ales când funcţiona acel sistem de cote în care alimentele erau rechiziţionate, iar banii nu ajungeau pentru a acoperi nevoile existente. „Erau timpuri grele, nu cum sunt acum cu tot felul de bunătăţuri, nu erau nici magazine", dar în noianul de greutăţi trebuie să vezi frumuseţea vieţii şi să nu deznădăjduieşti. Aproape totul se obţinea în casă, atât hrana, cât şi îmbrăcămintea. De la moară se obţinea o făină de grâu neagră, iar la râşniţa care se găsea aproape în fiecare casă se făceau „crupele" din boabe de porumb, adică păsatul, o făină mai grunjoasă, pe care o adăugau la sarmale şi la alte mâncăruri. Cu portul era destul de greu, abia aveau câte o rochiţă, şi erau învăţaţi de părinţi să meargă la şcoală cu ceea ce aveau, nu era o ruşine a fi sărac. Femeile se străduiau însă să ţeasă acasă toate cele necesare portului, pestelci de lână, fuste, ciorapi, ţolice (covoare), ştergare. În „Istoria românilor prin călători", Nicolae Iorga spune despre hărnicia femeilor din satul moldovenesc: „Sărăcia căsuţelor e înviorată de belşugul lucrurilor ţesute... nu poţi călca un astfel de prag fără respect pentru energia unei femei ca aceasta, care lucrează din greu la câmp, e o mamă plină de îngrijire pentru copiii ei, ţese mai mult ea singură îmbrăcămintea alor săi şi mai are vreme şi gust şi pentru ca să facă a înflori o asemenea industrie casnică".

Din păcate însă, portul popular s-a pierdut; de la înţeleptul profesor de matematică, îndrăgostit de litere şi autor al monumentalei monografii a comunei Văleni, domnul Octavian Gh. Dumitriu, aflăm însă că în anii '50-'60 încă se mergea în costum popular la biserică. Se încearcă menţinerea măcar a meşteşugului ţeserii ştergarelor, a năframelor şi a covoarelor tradiţionale. Şi tanti Aneta ţese; ţese pânză din bumbac pentru ii, foarte apreciată, prosoape din bumbac şi din cânepă pe care o are încă din vremea când se producea cu mijloace tradiţionale aici în comună, acum mai bine de douăzeci-treizeci de ani. Ne-a mărturisit cu modestie că este artist popular recunoscut, că este chemată să participe la numeroase evenimente judeţene ori naţionale. Din mâinile sale iscusite, firele de bumbac şi cânepă naturale se îmbină într-o poveste de culori îngemănate ca un vis de vară în care te încântă galbenul îmbelşugat al holdelor de grâu, amestecat cu roşul eteric al macilor şi arămiul fânului cosit aşteptându-şi aşezarea în şurile gospodarilor, aşa cum aşteaptă şi ştergarele lui tanti Aneta să stâmpere osteneala mâinilor trudite ale celor care le vor duce în casele lor. Pe vremuri, dar şi azi, ştergarele împodobite cu modele florale erau aşezate la icoane, la oglinzi, la geamuri, deasupra uşilor, iar cele mai frumoase erau donate celor trei biserici din comună.

Râvna de altădată din pragul Sfintei Învieri

Despre perioada premergătoare Sfintelor Paşti, tanti Aneta ne spune că se ţinea postul în întregime, de către toată familia şi de către toată suflarea satului, de la mic la mare. La începutul postului se ţinea un fel de ritual de purificare prin care cei mici, copiii, se spălau cu apă fierbinte, aproape opărită (fără a-i răni!), pe mâini, ca acestea să nu mai fie înfruptate, şi ei să mănânce numai de post. Părinţii lui tanti Aneta aveau trei vaci cu lapte, însă nu le dădeau deloc copiilor să mănânce lapte, şi pentru asta, totuşi, copiii nu îi percepeau pe părinţi ca fiind aspri, ci înţelegeau că aceasta este rânduiala şi că ea trebuie respectată, şi erau voinici şi sănătoşi. Se postea cu mâncăruri simple, cu zeamă de varză (moare), fasole, se făcea mălai copt, un fel de mâncare folosit până spre mijlocul secolului XX chiar şi la botezuri, nunţi şi praznice (sau pomeni pentru cei adormiţi), făcut din făină de porumb (trei părţi), făină de grâu (o parte) şi puţină sare – amestec pus într-o covată de lemn peste care se turna apă fierbinte şi care, după câteva ore de dospit, era copt în cuptor.

Tanti Aneta îşi aminteşte cu drag şi preţuire şi de învăţătorul Ilie Benghea, rudă cu soţul mătuşii Victoria, care îi ducea pe elevii săi la Denii – probabil că teroarea comunistă împotriva Bisericii nu îşi arătase încă ucigaşii colţi. Învăţător deosebit şi om cu frică de Dumnezeu, domnul Ilie Benghea împreună cu părintele Vasile Ulea au organizat şi au răspuns şi de funcţionarea cantinei săteşti, unde oamenii nevoiaşi serveau o masă pe zi în timpul anului 1947, an de mari încercări şi lipsuri şi foamete generalizată, îndeosebi în Moldova.

Astfel pregătiţi, creştinii din Văleni se duceau să se spovedească şi să se împărtăşească, şi mai ales de Florii sau în Joia Mare. Mergeau la slujbă în aceste zile sfinte şi în cele ale Paştilor şi copiii, şi părinţii: „toată baba şi toţi copchiii, cu bani, fără bani, cu o lumânărică, şi era biserica plină", îşi aminteşte ea. Aprobând cele zise, tanti Victoria ne spune cu regret că astăzi sunt plecaţi din sat foarte mulţi oameni, că de la fiecare casă sunt câte trei-patru persoane plecate în străinătate, au rămas îndeosebi cei mici şi bătrânii. Sărbătorile se fac frumoase aici, spune ea, nicăieri nu sunt ca aici; a fost şi la fiica ei în Franţa de sărbători, însă nu ar mai pleca, aici se simt cel mai puternic pulsul sărbătorii şi gustul amintirilor: cei zece fraţi, cu ea, şi mama pregătindu-le pască gustoasă şi rumenă în cuptorul de cărămidă... Îşi aminteşte şi ea cum se ducea să se împărtăşească cu colegii de clasă, îndrumaţi de învăţătorul Ilie Benghea, şi spune că îi sunt foarte dragi familiile tinere care vin acum cu cei câte doi-trei copii la împărtăşit.

În Văleni am descoperit-o şi pe Emilia Ciuruşnuc (72 de ani), cu un talent deosebit la desen, astfel încât, datorită acestuia, pe când era de nici 18 ani a fost solicitată să ajute la pictarea bisericii noi din sat, dar nu a putut merge. Desenează însă în culori şi fire de ţesătură, pe covoare şi etamină, cu o măiestrie uimitoare. Arătându-ne rezultatele muncii sale de o viaţă, covoare, ştergare şi goblenuri pline de entuziasm coloristic, ne povestește şi ea cum, în satul copilăriei sale, la începutul Postului Mare, se spălau vasele, sau că gospodarii aveau chiar şi vase separate pentru perioada postului, pentru a evita orice „contaminare" cu alimentele de origine animală consumate înaintea postului. Ea şi ceilalţi copii abia aşteptau să meargă la Prohod, la scoaterea Sfântului Aer, căci acum purtau haine noi, care erau cumpărate sau confecţionate în mod expres pentru această sărbătoare şi se purtau acum pentru prima dată, începând cu Denia de Joi şi continuând cu Prohodul şi Învierea. Copiii din familia dumneaei mergeau la biserică cu lumânări făcute de mama lor din resturi de lumânări, din ceară şi fir subţire de cânepă. După ce participau la slujba de Înviere, veneau cu toţii şi la Vecernia de a doua zi, la „a doua Înviere". Îşi aminteşte cu drag cum se îndemnau unul cu altul, copiii între ei, să meargă la biserică şi de bucuria pe care o resimţeau de sfintele sărbători. Produsele tradiţionale de Sfintele Paşti erau şi sunt şi acum pasca şi mielul, iar dacă prima se întâmpla să lipsească, mielul trebuie neapărat să fie pe masa creştinilor, mai ales că în sat fiecare om avea oi. Mai întâi, acestea se sfinţesc, apoi se dă de pomană tuturor celor necăjiţi, şi abia apoi se duc acasă şi se gustă din ele.

Obiceiuri de odinioară din zilele Sfintelor Paști

Părintele paroh Andrei Chiprian ne relatează un obicei foarte interesant al parohienilor săi care, dimineaţa, după Sfânta Liturghie, în jurul orei patru, vin cu coşurile lor (gospodinele), aşezându-se de jur împrejurul bisericii şi aşteptând preotul care vine şi sfinţeşte pasca şi ouăle, cu o ectenie de obşte cu pomenirea celor vii, în lumina lumânărilor aprinse din Lumina lui Hristos. O altă tradiţie este aceea ca, după ce se termină rânduiala slujbei din afara bisericii, înainte de Canonul Învierii, credincioşii să se grăbească să ajungă în cimitir, lângă biserică, pentru a duce lumină şi să împartă bucuria sfântă a Învierii şi cu cei dragi ai lor care odihnesc acolo, după care se întorc la Sfânta Liturghie. La fel fac şi de Bobotează, când merg şi stropesc mormintele celor dragi cu agheasmă. Sunt oameni credincioşi aici; de pildă, părintele ne-a vorbit despre două bătrânele, trecute bine de 80 de ani, care nu mai puteau ajunge la biserică, dar pe care, în posturi, când mergea pe la casele creştinilor, le găsea pregătite şi dornice de a se împărtăşi, chiar dacă uneori ajungea chiar după-amiaza, uimindu-l răbdarea şi dragostea acestora de cele sfinte. Ele şi alte persoane din generaţia lor ţineau posturile bisericeşti integral şi aspru, fără a consuma untdelemn.

Pentru a afla şi ce se petrece după revenirea de la slujba de Înviere, îl lăsăm pe domnul profesor Dumitriu să ne vorbească prin cuvintele monografiei sale: „Ajunşi acasă, ne aşteaptă o masă cu bucate anume pregătite pentru această zi: pască, cozonac, ouă roşii (care fuseseră vopsite cu ceapă, n.n.), carne de miel friptă, drob şi caş. Înainte de a servi masa, cei de-ai casei iau din apa pusă într-un vas cu un ou roşu şi altul alb şi cu bani mărunţi şi îşi spală faţa în semn de a fi frumoşi şi curaţi în timpul anului. Cel care se spală ultimul pe faţă adună şi banii din vas. Urmează ciocnirea ouălor (...), un obicei foarte interesant al locului era şi încă mai este ca cel cu oul spart să meargă la munca câmpului la cel care i-a spart oul."

Istorie şi cultură astăzi în Vălenii Vasluiului

Venind către zilele noastre, acum cinci ani s-a iniţiat la nivel de comună, şcoală şi biserică, cu sprijinul celor doi preoţi şi al directorului şcolii un concurs de artă plastică intitulat „Patimile, Răstignirea şi Învierea lui Iisus", la care participă elevii claselor I-VIII. Premierea are loc a doua zi de Sfintele Paşti. De altfel, aici la Văleni, se poate constata o viaţă culturală bogată: există revista „Vocea Satului", se organizează anual simpozionul „Văleni – istorie şi cultură", cu participarea a numeroşi specialişti, profesori şi istorici, la care se organizează şi diferite concursuri, cum ar fi cel de epigramă, şi multe altele, toate la iniţiativa inimosului fiu al satului, Dan Ailincăi.

În loc de epilog, nu putem decât să le transmitem tuturor românilor de pretutindeni salutul dătător de bucurie şi de nădejde sfântă: „Hristos a înviat!"


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!