Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Mielul, iedul sau viţelul pascal?

Mielul, iedul sau viţelul pascal?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă - 27 Aprilie 2011

Referindu-ne la sacrificiul Paştelui, ne gândim în primul rând la mielul pascal. Totuşi, Deuteronom 16:2 pare să permită un spectru mult mai larg: "Să junghii Paştile Domnului Dumnezeului tău din vite mari şi din vite mărunte". Care trebuie să fie până la urmă animalul pentru jertfa de Paşti?

În textul ebraic canonic, prima dată Paştele se găseşte menţionat în Ieşire 12:11. Sacrificiul descris în versetele anterioare este explicat ca fiind Paşti (ebr. Pesah): "Este Paştile Domnului" sau literalmente "El este Paşti pentru Iahve".

Paştile şi Exodul

Ieşire 12 contextualizează prăznuirea Paştelui în istoria Exodului din Egipt al israeliţilor, legându-l de plaga a zecea, moartea întâi-născuţilor egipteni. Acum Dumnezeu ar porunci ritualul pentru prima dată.

După cum se cunoaşte foarte bine, animalul trebuie selectat în ziua a 10-a a lunii întâi de către fiecare familie (Ieşire 12:3). "Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă" (v. 5). În continuare se precizează însă "şi să luaţi sau un miel, sau un ied". Se observă deci că mielul nu mai este doar miel, ci şi ied… Cum se explică problema?

De fapt, întâi de toate este o chestiune de traducere. Ebraicul se înseamnă "pui" din animalele mărunte, numite ţo'n, termen generic care include ovinele şi caprinele. În limba română nu avem un echivalent perfect. Din start el înseamnă "miel" sau "ied", realitate confirmată de partea finală a textului din Ieşire 12:5, unde originalul ebraic sună mai exact: "Să-l luaţi din oi sau din capre" (în Septuaginta: "Îl veţi lua din miei şi din iezi", pe când Biblia sinodală, Biblia lui Anania şi a lui Cornilescu parafrazează de genul "un miel sau un ied").

Aceasta ne arată că este incorect să vorbim exclusiv de "miel pascal". Iezii au dobândit în mentalul teologic creştin o conotaţie negativă, poate ca urmare a imaginii judecăţii din Matei 25:32-33: "Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga". Dacă, aşa cum se vede, caprele (în greacă erifia înseamnă chiar "iezi") sunt sortite condamnării veşnice în v. 41, evident nu se mai putea vorbi teologic de iedul pascal.

Textul din Ieşire 12 face parte din redactarea sacerdotală, datând de fapt din sec. 6 î.Hr. Foarte preocupat de ritual şi rânduială, redactorul preoţesc fixează acum luna respectivă de primăvară, când începea secerişul orzului, ca fiind prima lună a calendarului: "Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului" (Ieşire 12:2). Luna aviv din Deuteronom 16:1 însemna "luna snopului", dar acum, în sec. 6 î.Hr., ea primise sub influenţă mesopotamiană numele akkadian nisan. Identificarea se observă foarte bine din Estera 3:7: "Au făcut deci sfat în luna întâi, adică în luna Nisan…".

Redactorul preoţesc stabileşte şi date. În ziua a 10-a a lunii, mielul/iedul trebuie pregătit (v. 3), iar în ziua a 14-a, "către seară", trebuie junghiat (v. 6). Fiind un animal mic, de până într-un an, trebuia gătit întreg (cf. vechea prevedere, presacerdotală: "Oasele să nu le zdrobiţi" v. 46).

Carnea trebuia friptă la foc, fierberea în apă fiind strict interzisă: "Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare./ Dar să nu-l mâncaţi nefript deajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele" (Ieşire 12:8-9).

Paştile în Deuteronom

Detaliile se schimbă însă în Deuteronom 16. Aici, aşa cum am menţionat, luna se cheamă aviv. Dar ea nu este prima lună a calendarului, pentru că până în perioada babiloniană anul nou începea toamna, nu primăvara. Nu se precizează nimic despre date, când trebuie jertfa pregătită şi junghiată. Paştile este legat de Sărbătoarea Azimilor, o sărbătoare eminamente agricolă, care marca începutul secerişului. Or, începutul secerişului poate varia de la an la an la nivelul de câteva zile. Dacă, deci, în redactarea sacerdotală, sărbătoarea pascală dobândeşte un caracter liturgic (sărbătoare religioasă, cu dată fixă), în redactarea deuteronomică ea mai păstrează încă din caracterul agricol.

Versetul 7 este din păcate tradus incorect în Biblia sinodală. În originalul ebraic el sună: "Să fierbi şi să mănânci…". Tocmai pentru că prevederea se află în totală contradicţie cu cea din Ieşire 12:8-9, în care fierberea este interzisă expres, Septuaginta a inserat între cele două verbe şi "să frigi". Carnea este deci după textul grecesc mai întâi fiartă şi apoi friptă. Cu siguranţă nimeni nu se putea plânge că nu este suficient de pătrunsă! Biblia din 1914 ("şi fierbe şi frige şi mănâncă…") şi Biblia lui Anania ("Acolo vei fierbe şi vei frige şi vei mânca") redau corect varianta greacă, iar Cornilescu ("Să fierbi vita tăiată şi s-o mănânci") varianta ebraică, adăugând însă "vita tăiată" pentru claritate.

Textul invocat în titlu, Deuteronom 16:2, arată foarte clar că animalul de jertfă poate fi atât dintre vitele mari (ebr. baqar), cât şi din cele mărunte (ebr. ţo'n). Şi Septuaginta redă fidel: ca Paşti pot fi jertfite probata kai boas ("oi şi boi", sau "din turme şi din cirezi" în Anania). Cred că aici Biblia sinodală traduce cel mai inspirat: "Vite mari şi vite mărunte", în ordinea ebraică şi cu sensul larg al celor doi termeni.

Redactarea deuteronomică nu face nici o precizare cu privire la sexul, vârsta şi starea fizică a jertfei pascale. S-ar înţelege deci că de Paşti, în viziunea Deuteronomului, poate fi jertfită şi o vacă sau o viţea. Singura preocupare gravitează în jurul "locului pe care-l va alege Domnul, ca să fie numele Lui acolo" (v. 2), pentru că propriu Deuteronomului, spre diferenţă de celelalte cărţi ale Pentateuhului, rămâne centralizarea jertfei. Nici un alt loc cu excepţia Ierusalimului nu poate fi acceptat ca loc de cult. Ierusalimul nu este menţionat nominal, dar sugerarea sa este evidentă.

Iosia şi Paştile

Cercetătorii biblici au pus Deuteronomul, încă de la începutul sec. 19, în legătură cu reforma de centralizare a cultului întreprinsă de regele iudeu Iosia în 622 î.Hr. De altfel, Istoria Deuteronomistă îi conferă lui Iosia titlul de primul rege care ţine Paştile: "Pentru că nu se mai săvârşise astfel de Paşti din zilele Judecătorilor, care judecaseră pe Israel, în tot timpul regilor lui Iuda şi al regilor lui Israel" (4 Regi 23:22). Pare foarte bizar ca Paştile, care după textul biblic este cea mai importantă sărbătoare, să fi căzut din timpul judecătorilor în uitare, pentru ca abia piosul rege iudeu să îl reînvie.

Istoria Cronistă îl menţionează însă pe Iezechia, străbunicul lui Iosia, deopotrivă un rege evlavios, ca fiind primul care a săvârşit Paştile, dar în luna a doua pentru că poporul nu era curat (2 Paralipomena 30). Preoţii şi leviţii sunt şi ei cam ruşinaţi (cf. v. 15), iar mulţi din popor neştiutori "au mâncat Paştile împotriva Scripturii" (v. 18), însă Iezechia se roagă să fie iertaţi (vv. 19-20).

Aceste lucruri ar indica mai degrabă că Paştile nu prea era cunoscută ca sărbătoare în perioada monarhiei. Primele calendare agricole nici nu menţionează Paştile, ci doar cele trei sărbători cu pelerinaj (cf. Ieşire 23:14-16): Azimile (începutul secerişului), Secerişul (încheierea acestuia, corespunzând ulterior cu Cincizecimea) şi Culesul roadelor toamna (corespunzând ulterior cu Sărbătoarea Corturilor).

Deuteronom 16 reprezintă chiar primul text în care vechiul ritual pastoral al Paştilor este unit cu prima dintre sărbătorile agricole de pelerinaj, pentru că aceasta cădea cam în aceeaşi perioadă. Sudarea celor două sărbători, Paştile şi Azimile, se realizează printr-un profund concept teologic: ieşirea din Egipt ca act al constituirii poporului Israel. Cel mai probabil aceasta s-a întâmplat abia în sec. 7 î.Hr., în cadrul reformei lui Iosia, sau chiar înaintea acesteia. Ritualul pascal era încă permisiv, aşa cum am văzut din includerea vitelor mari.

Abia sistematizarea redactării sacerdotale în sec. 6 î.Hr., în cadrul exilic sau postexilic, va stabili mult mai precis detaliile. Trebuie de aceea să remarcăm că din cauza redactorului sacerdotal nici noi nu mai mâncăm acum carne de viţel de Paşti…