Interviu
Migrația românească, un strigăt pentru reformarea țării

Migrația românească, un strigăt pentru reformarea țării

Augustin Păunoiu, 20 August 2017

România trece astăzi prin schimbări majore. Una dintre ele, cu repercusiuni nebănuite, atât pozitive, dar mai ales negative, este legată de migrația românilor peste hotare. Când și cum s-a produs depopularea atât de masivă a României? Cât ne ajută banii trimiși de ai noștri care muncesc în străinătate? Unde ne aflăm ca număr de migranți între țările europene? Putem stopa acest fenomen prin care forța de muncă activă a României se diminuează îngrijorător? Care ar trebui să fie politicile pe migrație ale statului român la ora actuală? La toate aceste întrebări ne-a răspuns sociologul Dumitru Sandu, profesor doctor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universităţii București.

Domnule profesor, ce reprezintă fenomenul mi­grației actuale a românilor în Europa și în lumea ­întreagă?

Acest fenomen poate fi socotit a treia mare schimbare de după 1990 din societatea românească, prima fiind legată de economie, adică trecerea de la centralism la economia de piață, iar a doua, de la totalitarism la democrație. A treia schimbare majoră, cea despre care vorbim, este plecarea românilor în străinătate, migrarea peste granițe. Dacă ne uităm la amploarea acestei mișcări, la rădăcinile și consecințele pe care le are, constatăm că plecările simple în străinătate, nedirijate de nimeni, au fost și sunt o modalitate de a compensa ceea ce românii nu au găsit în celelalte două schimbări. Economia românească de piață nu a făcut ce trebuia, adică nu a oferit locuri de muncă bine plătite. În ceea ce privește democrația, ea este una ezitantă și astăzi. Acestea sunt cauzele directe ale migrației. O altă condiționare importantă este că ne-am aflat imediat după 1990 în situația omului care se vede liber după ce era în închisoare.

Migrația este, metaforic vorbind, un continent, un arhipelag, un sistem hidrografic în mișcare, luați-o cum doriți. Nici vorbă să putem descrie ușor întregul complex. Din start va trebui să ne canalizăm pe lucruri stricte. Aș alege trei puncte de vedere care să ne ofere o perspectivă cât de cât completă.

Primul este legat de identitate, privită sub mai multe aspecte: național, religios și cultural-spiritual. Ce se întâmplă în această ecuație unde intervin atât de mulți factori? Cum se produc schimbările?

Trebuie să vorbim aici despre raportul migranți - Biserică, apoi despre viabilitatea cantitativă, adică ce se întâmplă cu populația din țară. Câți vom rămâne, 19 milioane, 17, 16, 15 milioane? Din punctul meu de vedere, mai important decât numărul e altceva. E viabilitatea calitativă. Ce se va petrece cu românii din țară care sunt bolnavi, care sunt ne­mulțumiți? Rar, foarte rar, tematica numărului de români din țară e legată de suferință, boală, nefericire. Or, acestea e necesar să fie legate cu lipsa locurilor de muncă, cu salariile proaste etc.

Etapele exodului

Când a început propriu-zis plecarea românilor în exterior?

Formal vorbind, intrarea în continentul „migrație” se face prin istoria lui. Discutăm despre un fenomen care a început imediat după 1990. Totul a depins de unde s-au făcut primele drumuri de migrație. Primul val a fost cel al exodului în Germania, termen pe care-l folosesc în sens biblic. Primii care au plecat au fost sașii, șvabii. Acest val a durat 2-3 ani. El a constituit valul migrației etnice. A doua etapă a început în anii 1995-1996 și s-a terminat în 2001.

A fost perioada în care românii au făcut explorarea Europei. Au căutat locurile cele mai bune pentru calificările lor, pentru cu­noștințele de limbă pe care le-au dobândit în țară, pentru toleranța găsită în viitoarele țări de adopție. A treia perioadă, de după 2001, începe odată cu deschiderea porților pentru spațiul Schengen. Nu mai aveam nevoie de aprobări speciale pentru a călători în Schengen. Migrația crește acum brusc, masiv. După 2002 se stabilește ierarhia desti­națiilor, pe care o avem și astăzi în bună măsură. Italia e pe primul loc, Spania, pe al doilea, iar pe al treilea sunt calificate mai multe țări. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană în 2007, plecarea crește expo­nențial. 2010-2012 sunt anii crizei, ce constituie o nouă etapă pe care trebuie să o avem în vedere. Ultima perioadă este cea post-criză.

O cauză foarte importantă a plecărilor de după 1990 este dată de criza internă a economiei românești din anii 1997-1999. Dacă ieșim în piața publică și întrebăm prin ce e important anul 1997 în România, oamenii vor da din umeri. Despre ce e vorba? Practic, atunci a început, contrar apa­rențelor, migrația în străinătate. Pentru că atunci a început și o puternică migrație internă. Cele două merg mână în mână.

Care este legătura între migrația internă și cea externă din România?

În interiorul României au existat și există patru curente migraționale importante: sat-sat, sat-oraș, oraș-oraș, oraș-sat. Începând din 1997 țara noastră a intrat într-un ciclu anormal, care evidențiază boala societății ro­mânești. România are astăzi un grad de urbanizare de 54%. Uniunea Europeană are în schimb o medie de 77-78% de populație urbană. Noi suntem stabilizați pe acest prag de foarte multă vreme. E un adevăr arhicunoscut că nu ai cum să te dezvolți ca societate dacă nu ai un proces de urbanizare viabilă. Nu agresivă, nu superficială. Noi, din anul 1960, am avut în România un flux dominant de la sat la oraș. Cum, necum, cu dificultăți, cu intervenții forțate, dar ăsta era trendul. Din 1997 începând, fluxul dominant este de la oraș la sat. Cum explicăm asta?

Nu e o mișcare asemănătoare cu cea din Occident, unde există o populație care părăsește marile centre urbane pentru ruralul atractiv. Nu e cazul României, repet. Atâta bogăție nu ai. Aici e vorba de altceva. Criza urbană, salariile mai mici, lipsa locurilor de muncă i-au împins înapoi pe cei care lucrau la oraș, provenind de la sat. Ei au fost primii con­cediați. A mai fost și iluzia că retrocedarea proprietăților agricole din 1991 va crea suportul economic pentru supraviețuire. Nici vorbă să fie așa. S-a creat așadar o presiune imensă în mediul rural cu un nou șomaj al foștilor lucrători în urban din rural.

Condițiile întoarcerii acasă

Cine au fost primii plecați? Care a fost perioada de boom a migrației?

Tema pionierilor migrației este una importantă. Au plecat la început cei care aveau rude în străinătate, cei care aveau o mare capacitate de a se confrunta cu lume necunoscută, cu riscuri, și șomerii din rural. Conform ultimelor date oferite de Institutul Național de Statistică (INS), valabile la nivelul anului 2016, România nu a ieșit din situația anormală de a avea plecări de la oraș la sat mai multe decât de la sat la oraș.

Revenind, 1997-1999 au fost pentru România ani de criză economică. Au fost două perioade de boom, una naturală, iar alta „artificială”. Prima a fost cea din 2002-2006, iar cea „artificială”, 2007-2008. Prima s-a datorat ruperii barajului Schengen. Românul a putut să circule liber. Nu mai avea nevoie să stea la consulat la coadă. Nevoia de a pleca era foarte mare. Obstacolele în calea migrației sunt de două categorii: soft și hard. Între cele soft avem politicile pe migrație din statele de destinație. În 2008 am făcut un sondaj cu mai mulți studenți de la Sociologie în zona Madridului, la Coslada și Alcalá de Henares. Am stat de vorbă cu aproape 1000 de migranți români. Spania avea o politică de întoarcere în țara de origine a migranților. Și i-am întrebat pe ai noștri dacă ar reveni în țară. 70% au spus da. Era îmbucurător. I-am mai întrebat cu ce probabilitate, în cât timp ar dori să plece și în ce condiții. Brusc, procentajul a coborât la 25%. Oamenii au spus clar: „Ne-am întoarce dacă am câștiga, nu ca aici, dar 1.500 de euro bărbații, iar femeile, nu 1.000, ci 800 de euro”. Dar cine poate da în România astăzi unei îngrijitoare 800 de euro pe lună? Sau mai cereau ei și altceva. Să poată deschide o firmă privată în trei zile, fără birocrație. Fără șpagă. Comunitățile românești din străinătate cer tăcut reformă fundamentală în administrația publică din România. Dar o cer și prin votul rudelor rămase în țară. Știm sigur că ultimii președinți ai României au câștigat alegerile nu atât prin voturile imigranților români din Europa, ci mai ales de la rudele celor plecați în străinătate.

Practic, toți acești factori au jucat un rol puternic. În momentul de față ne aflăm într-o cu totul altă etapă. Plecările în străinătate se fac pe altă logică decât cea din anii 1990-2000. Este logica rețelelor de migrație. Acest proces despre care vorbim are o foarte importantă caracteristică. Se autoîntreține. La fel ca boala. Ea nu este o boală, să ne înțelegem, pentru că are fațete negative, dar și pozitive. Plecările se fac acolo unde am rude, unde am prieteni, cineva care să mă ajute. Și cum nimic pe lumea asta nu se înțelege decât la modul relativ, nu poți pricepe România dacă nu te uiți la alte state, cum sunt de pildă Polonia, Grecia, Italia.

„Depopularea României nu poate fi stopată”

Migrație nu există doar în România. Pe ce schemă se produce migrația în celelalte state din Europa Centrală și de Est?

Dacă ne uităm la alte țări, și mai ales la Polonia, plecările în număr mare s-au făcut pe altă logică, și anume prin agențiile de recrutare a forței de muncă. Adică, prin contract. În România, dovedit, cu date, plecările se fac prin membrii de familie, prin prieteni. Adică, nu instituțio­nalizat. Cine pleacă pe formulă neinsti­tuționalizată riscă, va avea de suferit în străinătate. Am făcut multe sondaje printre cei stabiliți afară. Un tânăr născut în zona Focșaniului povestea despre aventura sa petrecută în 2004. Omul nostru a plecat fiindcă nu mai avea de lucru în țară. Un prieten stabilit în Italia l-a chemat să vină la el la Roma cu speranța că lucrurile vor fi lapte și miere. Dar când focșăneanul a ajuns în țara lui Dante, prietenul nu a mai răspuns sub nici o formă. Ce să facă? Să plece înapoi în România? Nu-l chema nimic. A rămas la Roma, dar prima perioadă petrecută acolo a dormit sub podurile din capitala Italiei.

Ce e de făcut în situații atât de disperate?

Instituționalizarea migrației este soluția. Legat de politicile migrației, indiferent că discutăm la Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, la Guvern, termenii-cheie pe care eu ca specialist în domeniul migrației i-aș folosi sunt nu stoparea acesteia, fiindcă este un fapt utopic, ci optimizarea ei. Ultimul lucru este posibil. Cum? La ce se referă optimizarea? În primul rând este vorba de a face profit celor care te primesc acolo, fiindcă străinii nu te primesc fără să câștige în primul rând ei. În al doilea rând, să nu ai consecințe negative grele pentru gospodăria, pentru familia din localitatea părăsită de tine. E posibil acest lucru? Răspunsul este afirmativ. Sigur, rezolvarea consecințelor negative nu se poate, dar ameliorare da.

E nevoie în primul rând de înțelegeri, de convenții între România și Italia, Spania, Germania, adică între țara furnizoare de migranți și țara de destinație, între agențiile de muncă de la noi și ei, în așa fel încât din ce în ce mai mulți români să plece pe perioadă determinată, cu contract, astfel încât ei să se întoarcă în țară cu bani pe care să-i folosească în familie și pentru a deschide o afacere.

Depopularea României nu poate fi stopată. Nici prin încurajarea natalității, nici prin acordarea unor bani în plus la salariu. În primul rând, natalitatea oricărei țări sporește foarte greu. Și iau în calcul aici țări bogate, din Vest, nu pe noi. Apoi, au existat candidați la Președinția României care au promis în campaniile electorale zeci de mii de euro pentru fiecare întors definitiv în țară. La problema depopulării României nu există soluție unică. Putem crește salariile cu 100, 200 de lei, e foarte bine. Oamenii au nevoie de bani. Dar nu așa se rezolvă situația. Ecuația e mult mai complexă, are mai multe cunoscute și necunoscute. Trebuie să avem sondaje bune făcute în comu­nitățile de români din străinătate pentru a ști care e situația actuală. Ultimele realizate de noi sunt din 2007-2008, adică de acum 10 ani. Nu putem face politici pe migrație românească, pe diasporă, fără să știm clar ce avem acolo, în străinătate. Dacă lucrăm doar pe impresii, nu rezolvăm nimic. Știați că acum migrația directă România-Occident e mai slabă decât cea inter-țări, adică românii din Italia pleacă în Norvegia sau Suedia, cei din Spania în Danemarca sau Olanda? Românii nu mai trec prin țară, ci există o circulație care este total în afara spațiului românesc.

Topul țărilor de adopție

Unde ne aflăm noi, românii, actualmente ca pre­zență în Europa?

Numeric vorbind, nimeni nu știe cifra exactă. Suntem într-o situație de 3+1. Cum adică? Există 3 milioane și jumătate de români plecați din țară pe perioadă relativ lungă, nu definitivă, cu cetățenie încă română. Un milion sunt, tehnic vorbind, ceea ce se cheamă euro-navetiști, migranți de circulație pe care nu-i înregistrează nimeni. De aici dificultatea de a spune exact cât sunt. Pentru că un număr din ce în ce mai mare de oameni din această țară pleacă în străinătate, dar și revin. Nu mai e navetism de la Crângeni din Teleorman, de la Afumați spre București, ci e navetism din România la Londra, la Bari, la Alcalá de Henares.

Să luăm exemplul unui medic care-și ia concediu și lucrează timp de două luni în Occident pe bani adevărați. În situația lui sunt mulți, precum cei din construcții, care muncesc pe șantier. Aș folosi imaginea unui stup pentru a răspunde întrebării dumneavoastră. La ieșirea din fiecare stup există o fantă care se cheamă urdiniș, pe unde intră și ies albinele. Numărarea migranților e la fel de dificilă ca și cea a albinelor care aterizează și decolează de la urdiniș. În clipa de față, cei mai mulți sunt oamenii care vin și pleacă, persoane pe care statistica oficială îi pierde.

Ca migranți primiți de țările occidentale, deși cifrele subestimează mult, Italia este pe primul loc (1.700.000 de români), Spania pe al doilea (peste 1.000.000 de români), pe al treilea Germania (peste 500.000), pe al patrulea Marea Bri­tanie (235.000 conform site-ului Eurostat), apoi Franța (100.000 de români, deși sunt mult mai mulți). Urmează, la egalitate cu Franța, Belgia și Austria. Aceasta este ierarhia. Ceea ce se observă acum este mutarea de la sud la nord, adică din țările sudului sărac spre țările nordice bogate, Suedia, Norvegia, Danemarca.

Destinațiile își aleg oamenii. Nordul foarte bogat își alege prin n mecanisme oamenii înalt calificați. Sudul, mai slab economic, a rămas cu restul. Să facem o referire și la Marea Britanie, care de curând și-a anunțat retragerea din Uniunea Europeană. Englezii nu au cum să renunțe la migranți, au nevoie de ei pentru că nu pot fără. Singura problemă este că ei vor fi mai selectivi în primirea lor.

O altă caracteristică actuală a migrației românești, fundamentală pentru ce am putea să facem dacă vrem să schimbăm ceva în bine, este să renunțăm a discuta despre politici de migrație pentru toți românii, la paușal. Trebuie procedat profesionist. Există migrație pe domeniul sănătății, în construcții, în sectorul domestic. Realitatea ne obligă să nu mergem la întâmplare. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să încetăm cu discursul global, generalizant.

În afară de instituționa­lizarea migrației, unde se mai poate lucra pentru redresarea situației?

Rezolvarea unei părți importante din probleme stă în încurajarea migrației circulatorii. Știm din analizele pe care le facem că există o proporție inversă între intensitatea plecărilor de lungă durată și frecvența plecărilor de scurtă durată, circulatorii. Mai pe înțeles, cu cât sunt mai numeroși cei care pleacă pe termen scurt, euro-navetism, cu atât sunt mai puțini cei care vor să se stabilească pe ani înde­lungați sau să rămână acolo definitiv.

Vorbiți despre mobilitatea tinerilor români în Europa.

Prima idee despre youth mobility este legată de întrebarea: „Cu cine se aseamănă comportamentul tinerilor români în materie de migrație?” E vorba de motivația revenirilor. Dacă ne uităm la cele nouă țări men­ționate mai devreme, constatăm ceea ce era de așteptat. Anume, tinerii români seamănă mai tare cu cei din Slovacia și Letonia. Dar mai este vorba și despre motivația plecărilor. Prima plecare din țară. Ne-am aștepta să avem similitudini tot cu celelalte două țări din estul Europei. Ele există, dar mai puternică este legătura neașteptată cu tinerii din Irlanda. De ce tocmai cu ei? Din simplul motiv că există o tendință de a acorda cam aceeași mare importanță familiei de acasă și prietenilor care se află în străinătate ca principal canal de comunicare cu țara unde vrei să lucrezi.

Unde se află România în topul migranților europeni?

Ca număr sunt două perspective care ne pot interesa. Adică fix ca număr de imigranți, iar apoi ca remitență, ca bani pe care ei îi trimit acasă. Acestea sunt aspectele care contează.

Suntem între primele locuri în Europa la plecări. Moldovenii sigur ne depășesc. Luați ca număr absolut, ocupăm un loc de frunte, dar ca cifră raportată la întreaga populație din țara de origine, polonezii ne întrec, sunt mai mulți migranți polonezi în Europa decât români. Dar, subliniez încă o dată, ei sunt 40.000.000, pe când noi, 19.000.000 sau mai puțin. În clipa de față, România și-a generat o diasporă emergentă, care va fi puternică în viitor, dacă știm cum să valorificăm acest lucru. Ca remitență, înainte de marea criză din 2009 ne aflam la cea mai ridicată rată a banilor trimiși acasă, sumă raportată la mia de locuitori. În clipa de față, numărul banilor migranților au scăzut, urmărind două linii de logică socială. În primul rând a fost criza, iar în al doilea rând a intervenit ceva: cu cât oamenii stau mai mult în străinătate, cu atât legăturile cu țara de origine devin mai slabe. Ei se îndepărtează tot mai mult de problemele celor de acasă. Ideea că stai acolo și aduni bani pentru a te întoarce acasă cu ei nu stă în picioare.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!