Documentar
Minunea care mergea înaintea minunii

Minunea care mergea înaintea minunii

Roxana Cristian, 28 August 2010

Sfântul Ioan Botezătorul face parte dintre acei "fericiţi care n-au văzut şi au crezut". Viaţa lui a fost, încă dinaintea naşterii şi până la moartea prin tăierea capului, conformă cu menirea pentru care a fost ales de Dumnezeu. În "tiparul" numelui Ioan, anunţat preotului Zaharia, s-au împlinit zămislirea, umplerea de Duh Sfânt, naşterea şi puterile Sfântului Ioan Botezătorul, în toate fiind Înaintemergător lui Iisus, după proorocia făcută: "Iată, Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta" (Mal., 3, 1). De aceea în iconografia ortodoxă Sfântul Ioan este prezentat cu aripi de înger.

Părinţii spun că, pentru restaurarea omului după cădere, erau doar două alternative: "sau omul să se ridice la Dumnezeu, sau Dumnezeu să se pogoare la om". Cum prima alternativă este imposibilă, "căci nimeni nu s-a suit la cer fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer" (In. 3, 13), Ioan Botezătorul apare ca Îndurarea lui Dumnezeu (Iohanan în ebraică înseamnă "Dumnezeu s-a îndurat") faţă de poporul Vechiului Testament, pentru ca "la sfârşitul timpurilor" să-l îndumnezeiască.

De asemenea, Părinţii socotesc naşterea Înaintemergătorului ca "minunea ce merge înaintea Minunii" şi o privesc ca treaptă pe care se urcă înţelegerea celor ce vor vedea naşterea cea peste fire, din cea bătrână şi stearpă din neamul lui Aaron, pentru a se sui apoi la vederea cea preaminunată a naşterii celui mai presus de fire din Fecioara Maria.

Astfel, în vederea pogorârii lui Dumnezeu la om, Ioan a fost trimis să pregătească, să îndrepte toate facultăţile umanităţii căzute pentru a deveni capabilă să-l primească pe Dumnezeu care s-o ridice la starea de-a dreapta Tatălui.

Ioan a fost "glas" pentru ca urechile să audă şi umanitatea să se trezească. Cine altul decât "glasul conştiinţei" este "pârâşul" care poate certa "puii de vipere", începuturile răutăţilor, patimile şi gândurile rele şi le cere să facă "roadă vrednică de pocăinţă"?

Glasul care a venit înaintea Cuvântului

Ioan a fost "făclia care arde şi luminează" pentru ca umanitatea să vadă şi să străvadă, făcându-se transparentă pentru Lumina Lumii. "Făclia care arde" (patimile) şi "luminează" (starea de veghe) a venit, prin iconomia divină înaintea Cuvântului, pentru a "netezi cărările", vibraţiile produse perpetuu de Logosul divin, dar devenite inaccesibile celor care "s-au făcut greoi de auzit" (Evrei, 5, II). El e strigătul sfâşietor al materiei întărite care imploră ploaia botezului să o scoată din indiferenţierea stearpă. "Glasul" perceput înaintea Cuvântului pune "pustia" în stare de receptivitate. Această succesiune inversă, mărturisită de Ioan prin cuvintele "Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era" (Ioan, I, 15-16), este arătată în Biserica Ortodoxă de lumânarea aprinsă care merge mereu înaintea Sfintei Evanghelii şi înaintea Cinstitelor Daruri, după cum şi Botezătorul a fost Înaintemergător al lui Iisus. Această aşezare, ca şi citirea Apostolului înaintea Evangheliei, e pusă pentru a înţelege că, la noi, oamenii, Cuvântul lui Dumnezeu nu ajunge direct, ci numai după luminată propovăduire. Pe scurt, ca să înţelegem că pentru a-L primi pe Hristos ne trebuie o pregătire specială.

Scriptura ne arată pe acei care au acceptat să se pregătească pentru primirea Mântuitorului, botezându-se de către Ioan şi înmuindu-şi astfel pământul învârtoşat al inimii în care apoi Semănătorul să semene sămânţa, dar ne arată şi cazul înfricoşător al lui Irod în care, deşi se temea de glasul lui Ioan şi uneori îl asculta, a biruit în el nedreptatea, şi pentru a nu-l mai auzi, l-a prins, l-a legat şi l-a întemniţat în cea mai adâncă încăpere a palatului, unde apoi şi-a serbat ziua de naştere. Ştim cu toţii cum atunci, robit cu totul patimilor, Irod n-a mai ascultat de "glasul conştiinţei", ci de al pierzării, şi a dat cutremurătoarea poruncă de Tăiere a capului lui Ioan şi aducerea lui pe tipsie fetei Irodiadei, care l-a dat mamei sale. Din acel moment, Irod şi-a pierdut omenitatea, chiar aceea decăzută pe care o mai avea, căci atunci s-a stins pentru el "făclia care arde şi luminează" şi s-a prăbuşit, împreună cu Irodiada în întunericul cetelor demonice numite "irodiade".

Sfântul Ioan însă, prin suferirea pe nedrept a întemniţării şi a tăierii capului, a devenit Înaintepătimitor al lui Hristos. Prin aceste patimi, el şi-a împlinit făgăduinţa de adâncă smerenie, făcută prin cuvintele: "Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan, 3, 3), arătând calea prin care voia omului vechi, voia minţii sale, şi chiar eul întreg trebuie să se retragă, pentru ca în spaţiul golit de sine să crească Dumnezeu-Omul.

Spre plecarea capetelor noastre

Pentru ca omenirea decăzută să treacă de la "tăierea împrejur a cărnii", a materiei durificate de păcat, din Legea Veche la Legea cea Nouă a "Tăierii împrejur a inimii în Duh" (Romani, 2, 29), Sfântul Ioan pătimeşte tăierea sfântului său cap pentru a ne învăţa pe noi "capetele noastre Domnului să le plecăm".

În cele mai multe icoane, Sfântul Ioan Botezătorul ni se înfăţişează ţinându-şi pe tipsia inimii ca o ofrandă capul tăiat. Dar, într-o icoană de la Mănăstirea Sfântului Antim Ivireanul, Înaintemergătorul stă smerit ţinând în stânga Sfântul Potir în care, în locul capului său, este trupul Mântuitorului pe care-L arată cu dreapta: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!".


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!