Documentar
Mircea Eliade, pe căile „Itinerariului spiritual“

Mircea Eliade, pe căile „Itinerariului spiritual“

George Enache, 17 Aprilie 2010

"Dl Mircea Eliade s-a făcut cunoscut în ultimii doi ani prin vijelioasă, uneori iconoclastă activitate publicistică. Este un temperament în erupţie, afirmat imperios ca un mugur ce ar plesni înainte de timp cu sonoritatea explozivă a florii de cactus. D-sa a vorbit dar în numele generaţiei tinerilor de 20 de ani, în numele elitei spirituale în dureroasă căutare de crez. Dl Mircea Eliade este irecuzabil: are 20 sau 21 de ani şi este Ioan Gură de Aur al divinei tinereţi, fremătătoare încă de cutremurul adolescenţei şi pubertăţii. Cine ar putea să-i tăgăduiască superba tinereţe? Dl Mircea Eliade reprezintă strălucit poezia primei tinereţi, cerebral pasionată, bolnavă de frigurile Sfântului Duh" (Şerban Cioculescu)

Primul Război Mondial a produs o gravă criză a conştiinţei europene, lesne identificabilă în toate palierele culturii. Lumea construită pe raţiune, ordonată până la monotonie, de acumulări sistematice şi tenace, având ca mit fondator ideea progresului fără limite, s-a văzut spulberată ca un castel de cărţi de joc de un val de "barbarie" pe care nimic din precedenta "Belle Époque" nu o anunţa. Din acest moment încrederea în civilizaţia europeană ca unica civilizaţie "adevărată" începe să se clatine din ce în ce mai serios, cultura europeană începând să fie considerată doar un aspect particular al unui patrimoniu universal. Civilizaţiile neeuropene încep să fie cercetate nu din perspectiva exoticului sau a interesului pentru antichităţi, ci ca parte a unei realităţi vii, dinamice, de natură să contribuie la geneza unei adevărate civilizaţii universale.

În acelaşi timp, europenii trebuiau să înfrunte, într-un fel sau altul, acea "barbarie" care se dovedise imposibil de eliminat din umanitate. Această "barbarie" era echivalată cu "iraţionalul", noţiune extrem de generală şi cu multe înţelesuri, în care se băgase, ca într-un coş de gunoi, tot ceea ce era opus "raţionalului" pe care se construise până atunci civilizaţia europeană. Astfel, sub masca "iraţionalului" vieţuiesc "răul" şi "violenţa" laolaltă cu "mistica" şi "spiritualitatea".

Neputând fi extirpat, "iraţionalul" trebuia asumat de către om urmând să i se regăsească drept de cetate. Însă modul extrem de variat în care a fost înţeles acest concept a condus fie la aberaţii ideologice în care "răul" devenea parte a "culturii", fie la redescoperirea dimensiunii spirituale a persoanei, la afirmarea faptului, care va deveni una din temele majore ale operei lui Mircea Eliade, că Homo Sapiens este, în mod obligatoriu, şi un Homo Religiosus.

Destinul unei generaţii

Toate aceste lucruri au avut un impact puternic într-o Românie deplin conectată la ritmurile vremii. Suferinţele cumplite ale poporului român în anii războiului au făcut să existe un "înainte" şi un "după" foarte bine precizate şi o individualizare a unei generaţii cu o conştiinţă diferită de cea a generaţiilor anterioare. Acesteia i se adresează, definind-o, în 1927, tânărul de atunci (20 de ani), Mircea Eliade, în celebrul său "Itinerariu spiritual", publicat în foileton în ziarul "Cuvântul": "O generaţie - şi înţeleg, fireşte, elita - nu se singularizează decât cuprinsă fiind de o criză de proporţii catastrofale. Cum a fost de pildă războiul".

Această idee, contestată de unii oameni de cultură ai timpului, a fost mai târziu explicitată de Eliade astfel: "Cei care se dezvoltă într-o epocă de criză scapă de înregimentări pripite. Conştiinţa nefiindu-le ataşată de la început de un singur crez - cum se petrece cu conştiinţa celorlalte generaţii care primesc anumite dogme pentru că nu simt necesităţi spirituale contrarii - funcţionează pe toate planurile, cu toate potenţele, asimilând o pluralitate de valori. Conştiinţa generaţiei noastre e polivalentă". Cu alte cuvinte, "noua generaţie" denunţa cultura care suna a academism osificat şi proclama caracterul organic, polivalent şi politropic al propriei experienţe culturale. Acest lucru era posibil datorită faptului că "lângă valoarea empiricului şi logicului s-a aşezat valoarea etică şi religioasă", toate acestea fiind legate strâns de "viaţa lăuntrică".

"Spiritualismul" şi cultura română interbelică

Una din mizele fundamentale ale discursului eliadesc o reprezintă tocmai legătura profundă dintre această "viaţă lăuntrică" şi geneza "spiritului": "De aceea, pentru noi, viaţa lăuntrică e atât de cruntă, de diversă, de proteică, de chinuitoare. În noi, izbândeşte Spiritul. Noi am înţeles că viaţa îşi merită suferinţele - e pentru a concretiza, a vieţui, a actualiza Spiritul". Însă noţiuni precum "spirit" sau "spiritualism" sunt extrem de greu de definit şi de utilizat. "Spiritualismul" este o categorie centrală în gândirea culturală românească în perioada interbelică, acest lucru datorându-se impulsurilor culturale europene, dar şi condiţiilor concrete, ale unei Românii Mari abia formate, care-şi văzuse împlinit idealul naţional, dar care trebuia ca şi în cultură să facă saltul de la o cultură ce promovează valori naţionale în scopuri naţionaliste la o cultură cu respiraţie universală. Aşteptările şi căutările în domeniul cultural erau atât de mari, încât această aşteptare capătă dimensiuni eshatologice, de natură a stimula şi mai mult interesul pentru "spiritualism".

Acest interes se vădeşte prin numeroasele luări de poziţii, dezbateri, controverse în jurul problemei "spiritualităţii". Diferenţele de perspectivă sunt bine evidenţiate în ancheta realizată de Petru Comarnescu în revista "Tiparniţa literară" în 1928, privind existenţa sau nu a unei "noi spiritualităţi". La această anchetă au răspuns Nicolae Iorga, C. Rădulescu-Motru, Octavian Goga, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Radu Dragnea, Şerban Cioculescu, Sandu Tudor, Ionel Jianu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Mihai Sebastian, Mihai Polihroniade. Răspunsurile sunt uluitor de diverse, însă de la început există o delimitare clară între cei care acceptă şi cei care neagă "spiritualismul" ca factor generator de cultură. Pentru cei din urmă, spiritualismul este echivalat cu iraţionalul, cu trădarea spiritului culturii greco-romane şi a clasicismului modern, care ar constitui baza culturii europene moderne. Pentru un C. Rădulescu-Motru, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Mihail Ralea sau Petru Comarnescu, tot valorile "clasice" ale culturii europene sunt făuritoare de civilizaţie: "Avem nevoie, aici pe pământ, de organizare, nu numai de pregătire pentru viaţa de apoi", spunea Petru Comarnescu.

Cei care acceptau existenţa "spiritualităţii" continuau dezbaterea pentru a stabili raporturile noţiunii de "spiritualism", cu alte două noţiuni, extrem de importante în epocă, anume "mistica" şi "ortodoxia". La fel, răspunsurile au fost extrem de diverse, fiind imposibil de rezumat în aceste rânduri. Marcat de vocaţia sintezei, tânărul Eliade a căutat să ofere la toate aceste probleme un răspuns total, asupra căruia încercăm să insistăm în cele ce urmează.

"Spiritul - conştiinţa unei vieţi"

Pentru Eliade, spiritul "e conştiinţa unei vieţi care trebuie vieţuită, absorbită, educată cu atenţie. Obsesia valorilor spirituale care trebuie diferenţiate şi tăiate, şi răspândite". Astfel, în noţiunea de "spirit" se intersectează, potenţându-se reciproc, personalitatea individului, cu tot ce presupune aceasta, şi valorile pe care această personalitate trebuie să le vehiculeze, care sunt mult mai multe decât cele izvorâte din "economia politică, tehnică sau parlamentarism".

Trăirea întru "spirit" este posibilă dacă individul are puterea să accepte o nouă perspectivă asupra cunoaşterii şi adoptă o nouă atitudine faţă de lume. Această schimbare de atitudine presupune renunţarea la "diletantism". "Diletantul, spune Eliade, se apropie de realitate cu un ochi închis a ironie, cu zâmbete. Nu înţelege preţuirea pe care suntem datori s-o arătăm funcţiunilor noastre de cunoaştere şi obiectelor cunoscute. Diletantul nu se angajează în afirmaţii sau negaţii. Inteligenţe care nu pot pătrunde până la scheletul tainelor, ci se mulţumesc să le descrie aşa cum le pipăie la suprafaţă".

Acestei atitudini de "neputincios", Eliade îi opune "noul diletantism", care reprezintă de fapt o negare a epistemologiei de secol XIX şi afirmarea "intuiţiei" ca mijloc valid de cunoaştere şi de extindere a orizontului ştiinţific. Pentru Eliade "intuiţia" reprezintă "anticiparea faptelor, saltul făcut deasupra golurilor, închiderea circuitului unui complex de raporturi". "Intuiţia" nu poate fi gândită izolat, în absenţa "experienţei" de orice fel şi a tensiunii permanente a căutării. "Intuiţia" este acel vârf ce are în spate cunoaşterea noastră, voinţa noastră de a cunoaşte şi care forţează graniţa "cunoscutului" pentru realizarea unei sinteze superioare, din care noi facem parte. În acelaşi timp, aceste "intuiţii" ne conduc spre experienţe care depăşesc raţiunea şi bunul-simţ comun, deschizându-ne spre "religie" şi "mistică".

Cultură, religie şi ştiinţă

Această tensiune continuă a individului tinde să conducă la dezechilibre interioare permanente, care sunt însă moderate şi modelate de cultură: "Cercurile cunoştinţelor noastre se întretaie, spune Eliade. Elipsele alcătuiesc teritoriul comun pe care îl cultivă fiecare şi din ale cărui roade se înfruptă toţi: cultura. Iar cultura nu se poate comunica, nu poate exista decât într-o societate legată printr-o identitate de experienţe".

Prin urmare, "cultura nu e decât valorificarea experienţelor sufleteşti şi organizarea lor independentă de celelalte valori. O cultură este un univers spiritual viu, izvorând din experienţe, din viaţa lăuntrică". Prin cultură, individul îşi află echilibrul şi coerenţa în raport cu ceilalţi, în timp ce cultura se menţine vie şi dinamică prin "experienţele" individuale. La un moment dat, crede Eliade, culturile, construite pe seturi de presupoziţii (credinţe, dogme, fapte spirituale în general), îşi vor fi epuizat întregul potenţial, intrând în faza "criticistă" care marchează, de cele mai multe ori, trecerea la un nou set de valori. Însă excesul de "criticism" poate constitui o piedică în dezvoltarea "geniului" unei culturi, ale principiilor ei constitutive. De aceea, de cele mai multe ori, aceste principii se află "ascunse" în două lucruri care generează încredere în mod axiomatic: "didactica" şi "religia". Cele două sunt "dogme" care au rolul esenţial ca, "într-o pluralitate de conştiinţe şi o continuitate de generaţii" să dezvolte aceeaşi poziţie spirituală, construind un "mediu cultural organic".

Experienţa mistică şi autonomia religiosului

Lăsând la o parte "didactica" şi concentrând discuţia purtată de Eliade asupra "religiei", observăm preocuparea acestuia de a preciza rolul şi poziţia acesteia în grandioasa sinteză culturală pe care o construieşte. Apreciind experienţa religioasă ca "împlinire, armonizare a funcţiunii noastre sufleteşti" şi ca "element de unitate a culturii", Eliade ţine să arate că simpla alăturare şi însumare a experienţei religioase cu căutările din filozofie, artă şi cu metodele şi datele ştiinţei nu este altceva decât un eclectism de proastă calitate. Pentru tânărul autor, teozofia, aşa cum este definită în lucrările Helenei Blavatsky, nu este decât un amestec de idei, care încearcă să explice ştiinţific inexplicabilul, eşuând într-un moralism fad şi nimicind posibilitatea conştiinţei "de a trece - prin experienţa religioasă - într-un plan de pur misticism".

Asupra acestui "misticism" Eliade se apleacă îndelung şi extrem de aplicat, tocmai datorită echivocului modului extrem de divers în care este înţeleasă această noţiune. Pentru Eliade, religia este o realitate de sine stătătoare, iar experienţa mistică reprezintă "actualizarea funcţională a realităţii religioase". Această experienţă mistică porneşte din necesităţile conştiinţei, deopotrivă afective şi raţionale, deoarece la religie se poate ajunge, crede Eliade, chiar şi pornind de la raţiune, funcţie străină religiei, dar care ne poate convinge de necesitatea pentru noi a unei mistici "reale şi orbitoare".

Mistica ne conduce într-un alt plan, într-un "dincolo" care nu este o simplă halucinaţie, cum sunt convinşi cei ce nu cred în multitudinea planurilor realităţii. Aceasta, şi datorită dificultăţii de transmitere a acestei experienţe: "Experienţa mistică nu se poate tălmăci în cuvinte, raporturi cauzale, noţiuni. Ea se răsfrânge, cel mult, prin conştiinţa obişnuită şi transfigurează pasta acestei conştiinţe, modulând-o şi structurând-o altfel".

Un drum de-o viaţă

Realizând un bilanţ al celor spuse până acum, nu putem să nu remarcăm cum, la 20 de ani, Mircea Eliade îşi definise deja câteva din marile teme şi metode ale operei sale ulterioare. Poate cel mai important aspect constă în autonomia şi perenitatea religiosului, gândit în sine, ca o categorie aparte, cu propriile reguli, însă la fel de valoroasă şi mereu importantă pentru om, ca şi raţionalul şi logicul, deoarece doar aşa omul este întreg, integrat cu adevărat în lume şi trăitor al unor experienţe complexe. De asemenea, relaţia dinamică dintre religie, cultură şi ştiinţă ca un ansamblu coerent în care omul evoluează.

În apărarea autonomiei religiosului şi în lupta împotriva "diletantismului rău", Eliade s-a bazat pe o extraordinară erudiţie în toate operele sale, multe dintre ele având drept scop să demonstreze realitatea şi universalitatea experienţei religioase, a experienţei "mistice" în particular, aspect de care vorbeşte cu atâta patos în itinerariul său spiritual. De la arhaic la modern, această experienţă este permanent parte a vieţii noastre, crede Eliade.

De asemenea, în demersurile sale nu s-a ferit să recurgă la "intuiţie", fapt care i-a făcut pe unii să-l considere neştiinţific şi mai mult un "iniţiat" decât un savant serios, punând pe seama acestui lucru succesul fenomenal pe plan mondial al operei sale. Eliade a rămas credincios până la capăt crezurilor sale, sprijinind fiecare atitudine şi mişcare care încerca să depăşească uscăciunea raţionalismului cotidian, chiar şi mişcarea hippie, fapt pentru care unii l-au contestat aspru.

Ortodoxia - începutul şi sfârşitul

Devenit un apologet al lui homo religiosus, Mircea Eliade nu a mai apucat să parcurgă şi ultima etapă a itinerariului său spiritual, aşa cum şi-l definise în tinereţe, sub influenţa certă a maestrului său, Nae Ionescu, anume că experienţa mistică trebuie validată şi certificată de o instanţă superioară, anume de Biserică, mai precis de Biserica Ortodoxă. Eliade afirmă, alături de alţi mari gânditori interbelici, că la ortodoxie "se ajunge". Ortodoxia este dogmă generatoare de viaţă şi experienţă mistică nemijlocită şi verificată. "Ortodoxia e, pentru noi, spune Eliade, creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Creştinismul ne luminează o axă centrală în univers şi în noi înşine". Înveţi de mic buchile credinţei, însă ele cresc şi se împlinesc numai prin trăire sufletească adevărată. Este un cerc până la urmă: la sfârşit, ştii ceea ce ştiai de la început, însă pe un cu totul alt plan, al întregii tale fiinţe, îmbogăţit cu experienţe de negrăit în cuvinte.

Acest lucru nu este însă deloc uşor: "Nu oricine poate ajunge ortodox, spune Eliade. Ceea ce e frumos e însă faptul căutării". Spre deosebire de alte generaţii, care primesc

de-a gata învăţătura de credinţă şi o lasă mucezind într-un cotlon al sufletului, generaţia interbelică, cel puţin aşa credea Mircea Eliade, dorea un "creştinism efectiv", bogat în experienţe, care să-i prefacă "din oameni, oameni ai lui Dumnezeu, adică suflete în trupuri, suflete ce caută să asimileze şi să răspândească valori dumnezeieşti în lumea valorilor bestiale sau, rareori, a valorilor omeneşti".

"Aşadar, încheia Eliade, orice drum ar apuca, o conştiinţă contemporană ajunge la creştinismul ortodox". Evident, s-ar spune că este o presupoziţie nedemonstrată, o simplă afirmaţie neştiinţifică. Dar dacă, urmând logica lui Eliade,

ne-am asuma această presupoziţie şi i-am urma valenţele potenţiale? Unde ne-ar duce de fapt acest drum?


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!