Documentar
Mircea Vulcănescu şi problema spiritualităţii

Mircea Vulcănescu şi problema spiritualităţii

George Enache, 07 Februarie 2010

Colegii de generaţie şi exegeţii de mai târziu au remarcat la Mircea Vulcănescu uluitoarea diversitate a domeniilor în care acesta se mişca cu o uşurinţă rar întâlnită, cu firescul pe care oamenii obişnuiţi îl au atunci când respiră. Constantin Noica spunea: „Era chiar ceva uluitor şi dezarmant pentru fiecare dintre noi: ştia mai bine decât noi, uneori, ceea ce credeam că putem socoti problema noastră“. Ceea ce fascina mai mult era, spune tot Noica, „nu atât revărsarea, cât izvorul. Ceva din neştiutul spiritului nu înceta să se refacă… Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el.“

Risipă creatoare

Filosoful de la Păltiniş sfârşea prin a-l compara cu biblicul Noe, cel care comunica direct, firesc, cu Dumnezeu, şi care a ştiut să rânduiască într-o arcă jivinele pământului. Şi, într-adevăr, Mircea Vulcănescu a ştiut să asimileze toate treptele realului şi să ofere sentimentul integralităţii, de la înalta speculaţie filosofică la riguroasele planuri pentru economia României şi a Estului Europei, de la munca intensă şi sistematică la plăcerea loisirului, organizat însă şi acesta cu minuţiozitate.

Diversitatea preocupărilor a condus la o oarecare risipire în planul canonic al achiziţiilor ştiinţifice, neîmplinindu-se într-un spaţiu strict delimitat al vreunei discipline precum alţi colegi de generaţie. Refuzul de a sta sub „blestemul“ unei singure idei, moartea, de o tragică măreţie, asumată din nou cu firescul care îl caracteriza, sunt poate cauze ale acestei neîmpliniri aparente.

Noica spunea că, dacă nu ar fi citit studiul Dimensiunea românească a existenţei, n-ar fi scris poate niciodată Rostirea filosofică românească. Şi azi schiţele, proiectele sale oferă sugestii extrem de valoroase pentru cei interesaţi de o anumită problemă. Un articol sau numai un rând îţi pot orienta căutarea.

Portret al unei spiritualităţi

Un sentiment similar poate trăi şi cel interesat de chestiunea spiritualităţii interbelice, deoarece Mircea Vulcănescu, prin două articole ale sale, orientează în mod decisiv cercetarea, deopotrivă sub aspect ideatic şi metodologic. Aceste articole constituie unul dintre cele mai complete şi comprehensive răspunsuri la problema ideii de spiritualitate intens vehiculată în cultura română interbelică. Totul a început printr-un răspuns acordat unui chestionar iniţiat în 1928 de revista „Tiparniţa literară“ referitor tocmai la problema dacă există sau nu o nouă o „nouă spiritualitate“ în cultura română. Mai târziu, în plină înflorire a mişcării Criterion, Mircea Vulcănescu revenea cu un text mult mai amplu pe această problemă.

El iniţia de fapt un veritabil dicţionar al noţiunilor cel mai folosite în orizontul cultural al epocii. Importanţa acestui demers este bine subliniată de autor: „fiecare epocă are anumiţi termeni care par a stârni un interes superior altora. Evidenţierea valorii de circulaţie a acestor termeni şi a sensurilor lor ajută la fixarea fizionomiei spirituale a epocii. Precizând sensul ideilor principale ale vremii şi determinând valoarea lor de circulaţie, dicţionarul mai poate servi de îndreptar gândului celor mai tineri, care vor să se orienteze exact faţă de problemele pe care le găsesc deschise de înaintaşii lor“.

Ori nici un termen nu era atât de intens vehiculat precum cel de „spiritualitate“ şi nici unul nu era atât de echivoc, iar una din cauze se datora sensurilor multiple pe care el le are. Vulcănescu a identificat trei accepţiuni principale: viaţă interioară, cultură, viaţă duhovnicească.

Primul sens pune accentul pe trăirea intensă a clipei, presupune entuziasm, frământare, pasiune. E cultivat de omul căruia îi plac trăirile puternice, sentimentele extreme, care se simte bine numai atunci când sufletul său tresaltă şi refuză limitările. Este evidentă în acest caz dimensiunea psihologizantă a ideii de spiritualitate.

A doua accepţie priveşte trăirea orientată axiologic, pentru un ideal, primând dimensiunea raţionalistă. Modul în care poate fi trăită această spiritualitate este multiplu, după cum multiple sunt modelele culturale care pot fi urmate. În perioada sa Mircea Vulcănescu identifica trei tipare ca fiind mai răspândite: umanismul, naţionalismul integral şi marxismul.

În sfârşit, în al treilea sens, spiritualitatea înseamnă: „viaţă veşnică, trăire în universalitatea absolută, în Duhul Sfânt; asceză şi viaţă mistică“. „Caracterul interior şi cel realist apropie acest sens al spiritualităţii de cel dintâi, de care îl desparte caracterul eteronom al trăirii, omul duhovnicesc nefiindu-şi niciodată, sieşi, lege şi măsură, spune Vulcănescu. Caracterul transcendent al temeiului acestei trăiri şi chipul suprafiresc în care această transcendenţă ia cuprindere în viaţa sufletească a omului duhovnicesc despart acest sens de cel de-al doilea“.

„Nişele“ culturii române interbelice

Odată lămurită problema sensului noţiunii de „spiritualitate“, autorul trece la o analiză minuţioasă a modului în care intelectualitatea românească s-a raportat la această problemă. În doar câteva pagini, Mircea Vulcănescu reuşeşte să pună ordine într-o chestiune deosebit de complexă şi aparent haotică. Folosind o reprezentare „arhitectonică“ simplă şi elegantă, el pune în nişa cea mai potrivită pe principalii exponenţi ai culturii româneşti interbelice. Judecata este fără cusur şi îşi păstrează valabilitatea deplină şi astăzi. Se arată, pe bună dreptate, că problema „noii spiritualităţi“ a fost identificată la începuturile ei, în anii 1925-1929, cu problema „tinerei generaţii“. Pe parcurs a apărut un clivaj, semn, după cum frumos spune Vulcănescu, că „identitatea de generaţie nu implică o identitate de poziţie spirituală“, iar în 1934, când autorul scria aceste rânduri, situaţia se prezenta astfel: o categorie de intelectuali, în frunte cu Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, a rămas favorabilă unei spiritualităţi înţelese ca viaţă duhovnicească. Această categorie, în care se include şi el, cultiva tradiţionalismul şi spiritul ortodox. O a doua categorie punea accentul pe aspectul cultural al termenului de „spiritualitate“, era mai diversă, având patru varietăţi: curentul marxist, inspirat de idei ale materialismului dialectic, cuprindea nume precum M. Ralea, P. Pandrea, Anton Dumitriu, Al. Sahia. Principala caracteristică ar fi considerarea spiritualităţii exclusiv în funcţie de lupta de clasă şi de determinismul economic al societăţii. Apoi exista naţionalismul integral. În acest caz spiritualitatea de orice fel este valoroasă în măsura în care reprezintă „o consolidare a realităţilor, o potenţare a forţelor şi o sporire a valorilor naţionale. Din acest curent fac parte, în opinia lui Vulcănescu, N. Iorga, A. C. Cuza, C. Z. Codreanu, O. Goga, M. Manoilescu, P. Şeicaru, V. Băncilă, E. Bernea, M. Polihroniade. În al treilea rând avem umanismul neoclasic, „umanist, universalist, echilibrat şi spiritualist“, care a fost adoptat de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Dan Botta, Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica.

O ultimă categorie, reprezentată de Lucian Blaga sau Stelian Mateescu, refuzând vreuna din doctrinele religioase instituite, resping în acelaşi timp viziunea umanistă asupra culturii, căutând o întregire a omului prin recursul la divinitate.

Categoria identificată de Mircea Vulcănescu, şi, după el, cea mai numeroasă, ar avea drept lider de opinie pe Mircea Eliade şi, alături de el pe Emil Cioran, Eugen Ionescu, I. Dobridor. Aceştia, respingând vechile distincţii, sunt în căutarea unei spiritualităţi noi, iar căutarea lor capătă adesea accente agonice.

Reamintirea unei căi

Aceste puţine rânduri se doresc numai o reamintire a unor lucruri al căror rost este de mare importanţă pentru orientarea generaţiei tinere de azi, un răspuns celor care sunt îngrijoraţi de diversitatea manifestărilor acesteia. Reamintim vorbele lui Vulcănescu: „identitatea de generaţie nu implică o identitate de poziţie spirituală“, iar exemplul cel mai bun este dat de propria generaţie culturală din perioada interbelică. Este acesta un lucru rău? Credem că nu. Parcurgând „nişele“ culturale stabilite de Vulcănescu, identificăm în ele colegi, prieteni ai acestuia, care, cu toate divergenţele de opinie, au slujit, cu toţii, cultura românească. Important era spiritul creativ şi dorinţa de a realiza lucruri cu adevărat importante. Cu alte cuvinte, oamenii de cultură de azi ar trebui să fie mai puţin interesaţi de distrugerea „inamicului“ de idei şi să dea măsura adevărată a propriei capacităţi creatoare.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!