Diaspora
Misionar în Norwich

Misionar în Norwich

Alexandru Briciu, 02 August 2012

Părintele Liviu Barbu este parohul bisericii ortodoxe române "Sfânta Muceniţă Filofteia şi Cuviosul Beda Venerabilul" din Norwich, Marea Britanie. Absolvent de Teologie pastorală (Bucureşti, 1999) şi doctor în teologie (Kingâs College London, 2008, cu o teză despre "Îndrumarea duhovnicească în tradiţia ortodoxă"), scrie teologie şi predă cursuri la distanţă la Institutul de Studii Ortodoxe din Cambridge. Ne-a vorbit despre comunitatea ortodoxă română din Anglia, în aceste zile când întreaga lume este conectată la Jocurile Olimpice de la Londra.

Cum aţi ajuns preot pentru comunitatea ortodoxă din Norwich, Anglia, şi cât de greu a fost începutul?

După terminarea studiilor de teologie din ţară şi de la Londra, preoţia a venit ca un lucru firesc. Anul 2008 a fost un an plin pentru noi, mă refer la familia noastră. M-am căsătorit de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel cu Ana-Maria, apoi la scurt timp, după praznicul Cuvioasei Parascheva, am susţinut lucrarea de doctorat. În primăvara anului următor, IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, m-a chemat la înalta slujire a preoţiei, după ce în ianuarie fusesem hirotonit diacon. La o săptămână, în Duminica a V-a din Postul Mare, a venit pe lume Maria, primul nostru copil. Am slujiit la Londra o vreme, în comunitatea de care mă leagă multe amintiri din 2.000 încoace. Nu a fost să rămân acolo, aşa că din 2010 am căutat să întemeiez o parohie în East Anglia, acolo unde ne mutaserăm, departe de tumultul Londrei. Am început cu o familie de prieteni de nădejde, Nicholas şi Mirona Meade, cumva diferit de începutul altor parohii. Pe Mirona o ştiu de multă vreme, am crescut împreună în Parohia Dobroteasa din Bucureşti, sub îndrumarea părintească a duhovnicului nostru, părintele Gheorghe Sima. Nu ne-au chemat oamenii, ci noi i-am căutat şi chemat. Într-o zi de primăvară am colindat, împreună cu preoteasa, Mirona şi copiii noştri micuţi, frumosul oraş medieval Norwich, văzând toate bisericile vechi neutilizate de anglicani şi ne-au atras atenţia câteva. Chiar dacă unele sunt adevărate podoabe arhitecturale, sunt goale pe dinăuntru şi friguroase şi, de asemenea, scumpe la buzunar - închirierea unui spaţiu, fie acesta şi o biserică, este un business. Acest lucru ne-a făcut să peregrinăm prin câteva locuri care aduceau mai mult sau mai puţin cu ideea noastră de loc de slujire. Acum slujim în Biserica "Sfântul Clement Romanul", în oraşul vechi, aproape de maiestuoasa catedrală anglicană. Avem marea bucurie şi binecuvântare de a avea sfinţi ocrotitori ai parohiei pe Sfânta Mucenică Filofteia de la Curtea de Argeş - al cărei nume este purtat şi de a doua noastră fetiţă, botezată de IPS Iosif în decembrie 2010, atunci când s-a inaugurat oficial parohia noastră - şi, la sugestia Părintelui Mitropolit, pe Cuviosul Beda Venerabilul, părintele istoriografiei poporului englez şi trăitor întru Hristos asemenea marilor sfinţi din Răsărit. Mormântul său, respectat chiar şi de către reformatorii anglicani care nu au îndrăznit să se atingă de el în disputele secolelor trecute, se află în catedrala din Durham.

Marea Britanie se numără printre ţările cu un sistem social foarte dezvoltat, însă din ce în ce mai îndepărtat de valorile autentice religioase. Cum resimt credincioşii pe care îi păstoriţi această îndepărtare?

În Marea Britanie trăim într-o societate deschisă, primitoare, cu reguli scrise şi nescrise bine definite. Aş vrea să exclud aici Londra, care este un mozaic de culturi, obiceiuri şi, din păcate, locul unde fiecare minut înseamnă bani, unde există multe joburi care sunt plătite la sfert de oră. Am ales oraşul Norwich ca loc potrivit pentru misiune. Această misiune este îndreptată atât către românii din zonă, cât şi către englezi şi alte naţionalităţi. Oraşul este destul de mare pentru a atrage un număr oarecare de români, care rămân nucleul comunităţii noastre. Suntem câteva sute aici, nu atât de numeroşi precum în Londra, unde sunt câteva sute de mii. Capitala, care a devenit, se pare, atracţia numărul unu pentru românii care caută un trai mai bun, este mult mai mare, însă nu atât de mare încât să nu se audă de noi, în sensul că există o comunitate a Bisericii Ortodoxe cu slujbe şi în limba engleză, care la prima vedere atrage din curiozitate. Ne folosim de orice prilej pentru a-i invita pe localnici la slujbele şi activităţile noastre: la hramuri, evenimente deosebite din viaţa parohiei, participăm la evenimente comune (zilele porţilor deschise etc.), cu scopul de a ne apropia de ceilalţi creştini, de a-L propovădui pe Hristos şi de a arăta spre Biserica Sa. Există şi printre ei oameni însetaţi de adevăr care nu-şi găsesc împlinirea nici la anglicani, nici la catolici ori altundeva, şi ţinem cu tot dinadinsul ca ei să afle că Biserica adevărată, întemeiată la Ierusalim încă mai există şi poate aduce împlinire personală şi desăvârşire în comuniunea Duhului. Merg din când în când să mai ţin câte o prelegere sau un curs în diferite locuri, la centrul educaţional al catedralei din Norwich şi în alte locuri, unde majoritatea ascultătorilor sunt uimiţi de perspectiva Ortodoxei asupra vieţii, atât a acesteia, cât şi a celei veşnice. Îi invit, după aceea, şi la slujbele noastre. Unii răspund invitaţiei şi îndrăznesc să spun că Dumnezeiasca Liturghie îi poartă parcă plutind între veacul acesta şi eternitate. Nu este vreun merit de-al nostru, dăruim din ceea ce Hristos ne dăruieşte tuturor.

Dificultatea însă se arată atunci când lucrurile tind să devină puţin mai serioase şi se cere hotărnicirea pe calea adevărului. Misiunea noastră este de a explica de ce doar în Biserica cea una, sfânta şi apostolică se ajunge pe de-a dreptul la Dumnezeu. Cei mai mulţi cred că nu are prea mare importanţă apartenenţa instituţională - termenul "instituţional" nu-i poate cel mai potrivit -, atâta vreme cât credem în Hristos, în Sfânta Treime şi ne comportăm creştineşte. Se pare că nu doar aici, ci la tot pasul avem de-a face cu o astfel de mentalitate! Mai există şi conservatorismul englezesc, o ţară care nu se sparge uşor, titulatura noastră de Biserici naţionale îi împiedică, nejustificat de altfel, să devină altceva decât englezi. Se pare totuşi că explicarea temeinică, deschiderea şi adaptabilitatea noastră le poate depăşi pe toate. Mai rămâne ca omul să simtă chemarea lăuntrică a harului, iar noi să-l ajutăm să desluşească atât chemarea, cât şi drumul care trebuie urmat. Este cale lungă, cum spune vorba din bătrâni, dar cu răbdare şi nădejde măcar unul sau doi se vor folosi cu ceva de lucrarea noastră. Suntem încă la început, nu putem spune că avem "o poveste de succes", însă ne străduim, după cum putem, să ne lucrăm mântuirea alături de cei ce vor să ni se alăture.

Ne aflăm în toiul Jocurilor Olimpice de vară găzduite de Londra în acest an, eveniment intens mediatizat. Încurajaţi tinerii din comunitate spre activităţi sportive decente?

S-a pus problema unui capelan ortodox la Jocurile Olimpice de la Londra, care să reprezinte, precum celelalte culte, Biserica Ortodoxă. Personal, nu cred că avem nevoie de o prezenţă vizibilă acolo unde cununa atleţilor este una care se vestejeşte, căci ce are Ierusalimul în comun cu Atena sau Londra, dacă aplicăm lumii sportului comparaţia dintre credinţă şi filozofie. Să luăm totuşi aminte, după cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel, la eforturile pe care aceştia le fac şi privaţiunile la care se supun pentru ca şi noi, creştinii, să alergăm cursa cea bună şi să dobândim cununa vieţii veşnice.

Sportul în sine e bun ca orice lucru care ne ţine trupul alert şi antrenat, însă din păcate, în marea sa parte, sportul de performanţă ţine acum de cultul celebrităţii, de bani şi de faimă, deci nu cred că poate adăuga ceva la mântuirea creştinului. Dacă sunt atleţi creştini, asta este altceva. Unii dau mărturie în faţa întregii lumi că sunt creştini, purtând o cruce, făcându-şi semnul crucii, cu condiţia ca acestea să nu fie doar practici superstiţioase. Unii pot câştiga o cursă (prin credinţă, cine ştie?) şi pot ajuta cu banii câştigaţi.

Alexandru Dan Dumitru, sprijinit de parohia din Leeds, a fost românul care a purtat cu demnitate şi spre mândria noastră, a tuturor, flacăra olimpică o parte a traseului acesteia. Apropo de aceasta, flacăra a călătorit cu mare alai prin toată Marea Britanie, în coloane de maşini, escortată, aplaudată etc. Parcă i-au dat viaţă ca unui vechi idol păgân. Însă mă întrebam, dacă ar şti oamenii aceştia de lumina lui Hristos, de sfânta lumină care se pogoară la Ierusalim din cer, poate ar lăsa flacăra olimpică şi ar alerga dupa Hristos. Visuri de misionar…


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!