Misionarul din „pustiul Capitalei“

Arhim. Timotei Aioanei, 01 Iunie 2008

Prin anii 1994-1995, la Centrul Eparhial Iaşi, poposea arhimandritul Sofian Boghiu, cel care întocmea devizele de pictură pentru unele biserici mănăstireşti şi parohiale din Arhiepiscopia Iaşilor şi, în special, pentru Biserica „Sf. Gheorghe“ - vechea Catedrală mitropolitană din Iaşi. La întâlnirea cu mitropolitul şi cu unii părinţi, a apărut, la un moment dat, un monah de la Putna care era nemulţumit de petrecerea în obşte şi căuta, după cum zicea el, liniştea pustiei. Miraţi fiind toţi de cererea tânărului novice care nu avea încă experienţa marilor părinţi, a apelat la sfatul părintelui Sofian, care tăcea cu înţelepciunea omului bătrân. „În care pustie vă nevoiţi, părinte Sofian?“ a întrebat mitropolitul. „În pustiul Capitalei“, a răspuns avva şi apoi a tăcut din nou.

Monahului de la Putna i-a fost recomandat exemplul părintelui Sofian, care petrecuse în ascultare totală mai mult de 40 de ani în iureşul Capitalei, slujindu-l pe Mântuitorul Hristos în totală dăruire şi smerenie.

Cugetând uneori la cuvintele părintelui Sofian, mi-am dat seama cât i-a fost de greu să vieţuiască zeci de ani în mijlocul Bucureştiului, gândindu-se mereu la „liniştea pustiei“ din tinereţea sa petrecută atât în Basarabia cât şi la Căldăruşani, în ambianţa Codrilor Vlăsiei.

Atmosfera de la Antim, în ultimii ani de comunism

Urmând anul I de facultate la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, l-am întâlnit de multe ori pe părintele Sofian, slujind ca ierodiacon la altarul Mănăstirii Antim, la unele liturghii chiar sub protia episcopilor-vicari patriarhali Nifon Ploieşteanul şi Vasile Târgovişteanul. În soborul de la Antim era atunci şi părintele Adrian Făgeţeanul, un duhovnic aspru şi conştiincios, care venea în fiecare zi din oraş, de la o rudenie unde locuia, precum şi un preot de mir, cu vârstă venerabilă, foarte spiritual, impunător şi simpatic, Alexandru Zaharescu, care slujise la biserica „Sfântul Spiridon“ - Vechi, demolată de regimul comunist.

Atmosfera de la Antim era una aparte în peisajul eclesial al Bucureştiului de atunci, în anii de sfârşit ai regimului comunist. La slujbele de priveghere din ajunul sărbătorilor şi duminicilor, veneau câteva sute de credincioşi care ascultau cu mare atenţie catehezele de la sfârşit, rostite cu mare delicateţe de părintele Sofian şi cu verb înflăcărat de părintele profesor Petre I. David, slujitor şi el la Mănăstirea Antim. Când nu era prezent un arhiereu, părintele Sofian slujea cu mare grijă, folosindu-şi vocea sa melodioasă în psalmodierea ecfoniselor spuse cu simţire şi trăire înaltă. După slujbe, părintele Sofian rămânea mult timp în compania lor, spovedea şi citea rugăciuni la toată trebuinţa. La spovedanie, oferea sfaturi fiilor duhovniceşti care erau mulţi la număr şi unii dintre ei cu studii şi funcţii importante.

„Cine se poate pune cu marele Irineu Protcenco...“

O amintire specială din ultimele luni ale regimului ateu este aceea legată de o vizită pastorală a părintelui Sofian la un înalt demnitar al vremii. Mi-a spus, într-o seară de sâmbătă, să-l însoţesc la oficierea unei aghiasme, rugându-mă să păstrez taina respectivă. Aşa am făcut şi n-am divulgat niciodată numele „arhicunoscut“ al familiei care-l invitase. După slujba pentru care fusesem poftiţi, am rămas câteva ceasuri la familia respectivă, părintele Sofian întreţinând, în acest răstimp, o atmosferă cordială, cu discuţii pe mai multe teme, în special duhovniceşti.

La Mănăstirea Antim, părintele avea un obicei preluat din tradiţia Basarabiei. Orice preot, monah sau de mir, chiar dacă nu avea rangul de protosinghel sau iconom stavrofor, purta cruce la slujbele de Priveghere şi Liturghie. Motiva într-un anume fel şi oferea întotdeauna oaspeţilor şi preoţilor mănăstirii (printre care şi ieromonahul Adrian) această binecuvântare.

O altă amintire legată de părintele Sofian este aceea a epistolelor sale scrise într-o splendidă ortografie, trimise cu grijă la sărbători sau cu alte prilejuri. Fiecare misivă era de fapt o mică operă de artă care încânta privirea prin frumuseţea literelor şi încălzea inima prin profunzimea cuvintelor.

Arhimandritul Sofian Boghiu a fost şi un apreciat pictor. Multe mănăstiri şi biserici de enorie l-au avut ca zugrav şi nu unul obişnuit, ci atent şi talentat. În zona mea natală, aproape de ctitoria lui Lăpuşneanu, a pictat o biserică în satul Slatina, numit şi Drăceni, într-o zonă mirifică, pe apa Suhăi, la poalele Stânişoarei. Cum a ajuns de fapt acolo părintele Sofian? Preotul din sat, Petru Ciobanu, era prieten apropiat cu episcopul-vicar patriarhal Antonie Plămădeală, care l-a rugat insistent pe patriarhul Justinian să-i îngăduie pictorului deplasarea şi truda de pe schela bisericii amintite. S-a lucrat cu dificultate, fără lumină electrică, doar cu felinare şi lumânări. Când pictura s-a isprăvit, arhimandritul Sofian a fost invitat la măreaţa slujbă de sfinţire oficiată de episcopii Antonie Plămădeală şi Irineu Crăciunaş. În biserica parohială era o icoană a Maicii Domnului pictată de Irineu Protcenco. I-a cerut preotului Petru Ciobanu îngăduinţa de a avea icoana în chilia lui mai mult timp. A adus-o la Bucureşti şi a încercat să-i facă o copie. După mai bine de un an i-a restituit-o şi i-a mărturisit: „Am încercat, dar n-am reuşit. Cine se poate pune cu marele Irineu Protcenco...“

Sofian Boghiu a uitat de sine şi s-a îngrijit de alţii

Şi astăzi în biserica din Slatina icoana lui Protcenco stă aşezată sub fresca arhimandritului Sofian. Şi peste una şi peste alta au trecut anii şi vremurile. Şi icoana şi fresca ştiu multe despre tainele pictorilor care s-au întâlnit în lumina împărăţiei, pe care au zugrăvit-o cu neîmpuţinată grijă şi evlavie, în lumea aceasta.

Arhimandritul Sofian Boghiu a uitat de sine şi s-a îngrijit mult de alţii. Spovedaniile, omiliile, sfaturile, slujbele, pictura şi cântarea i-au umplut cu folos viaţa aceasta pământească şi l-au pregătit pentru veşnicele bunătăţi.

A plecat dintre pământeni înconjurat de mulţime de ucenici, privegheat de patriarhul ţării şi de mulţi ierarhi cărora le-a fost apropiat. Alţi ierarhi şi clerici din toate cuprinderile româneşti îl pomenesc în rugăciuni şi-i cinstesc viaţa şi lucrarea din „pustiul Bucureştilor“.

L-am căutat într-o zi la Mănăstirea Căldăruşani, locul lui de suflet, ales pentru veşnica odihnă. Bătrânul arhimandrit, trudit de multa-i nevoinţă, n-a mai răspuns la cuvintele noastre. Sau poate a răspuns, tainic, printr-o rugăciune de foc, aidoma aceleia de la „Rugul aprins“ care i-a însufleţit pe isihaştii antimişti în zbuciumatul veac XX.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!