Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Misteriosul călugăr „scit“ de la Constantinopol

Misteriosul călugăr „scit“ de la Constantinopol

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Dumitru Manolache - 19 Martie 2010

O epistolă în limba greacă din secolul al XII-lea, mai puţin cunoscută publicului larg, păstrată într-un manuscris cartonat, la Biblioteca Academiei Române, vorbeşte despre un misterios "scit", necunoscut cu numele, ajuns la Constantinopol pentru a obţine o presupusă recunoaştere a unui rang bisericesc superior.

Este bine cunoscut faptul că sursele literare ale istoriei poporului român de până la întemeierea statelor feudale româneşti (secolul al XIV-lea) sunt foarte rare şi nu totdeauna clare. Din acest motiv, manuscrisul grecesc nr. 508, păstrat la Biblioteca Academiei Române, care aduce informaţii de la sfârşitul secolului al XII-lea, devine cu atât mai important cu cât studierea lui scoate la lumină unele amănunte foarte interesante, necunoscute până în prezent, cu privire la viaţa bisericească a românilor din stânga Dunării, din această perioadă istorică.

Scrisoarea are ca personaj central un cleric "scit" şi este încorporată într-un manuscris ajuns în România în secolul al XVIII-lea. Conform dedicaţiei, acesta "face parte dintre cărţile afierosite Şcolii Greceşti din Bucureşti, care se află în cinstita Mănăstire Sfântul Sava, închinată Sfântului Mormânt... 1728, luna Mai, Alexandru, Patriarhul Constantinopolului".

Cercetarea manuscrisului a fost făcută de mai mulţi istorici. Francezul Jean Darrouzčs arăta în 1972 că epistola la care ne referim este adresată Patriarhului Teodosie al II-lea Boradiotes (patriarh al Constantinopolului în 1179-1183, fost monah în Mănăstirea Boradion, de pe malul asiatic al Bosforului) de către monahul Ierotei, prin care acesta îl informa cu privire la tulburările pe care le-a provocat aşezarea în mănăstirea patriarhală, unde era vieţuitor, a unui "scit". Străinul venise "din munţii cei înalţi ai Dunării". Aşezarea lui în mănăstire îi nemulţumea pe călugării greci pentru că afectase un întreg etaj.

În 1974, academicianul Răzvan Theodorescu opina că scitul amintit ar fi un monah, probabil de origine turanică, din Eparhia Dristrei. Un an mai târziu, prof. dr. Petre Diaconu se întreba dacă acesta nu ar fi dintr-o mănăstire de tipul celei de la Niculiţel, pentru ca în 1977 prof. dr. Vasile Boroneanţ să pună existenţa lui în legătură cu descoperirile arheologice de la Gura Chindiei, com. Pescari, judeţul Caraş Severin, unde ar fi funcţionat un schit, cu întreruperi, din secolul al X-lea până în secolul al XIV-lea.

În 1984, Nicolae Dănilă spune că denumirea "scit" se aplica, în izvoarele bizantine contemporane, în special cumanilor, popor creştinat în secolul al XIII-lea, şi credea că monahul respectiv ar fi un autohton din Oltenia sau Banat.

Ultimul autor care a cercetat documentul este părintele diacon Mihai Ovidiu Căţoi, efectuând, pentru prima dată, citirea integrală şi traducerea scrisorii, aşa cum ea se păstrează în manuscrisul de la Biblioteca Academiei Române ("Glasul Bisericii", LXIV- 2005, nr. 5-8, pp. 141-162).

Preot în zale cu jambiere de fier

Dar să vedem ce spune epistola lui Ierotei. După o lungă introducere, monahul îl informează pe patriarh "mai degrabă despre cele ce se petrec pe la noi, ş...ţ, Şi aproape întocmai ca o pleavă a societăţii, am fost aruncaţi afară din mănăstirea patriarhală, dar nu ştiu din dispoziţia cui, fie a unuia mai îndepărtat, întâistătătorul şi mai marele, fie a unuia mai mic, de lângă noi. Şi s-a cedat etajul, după cum ai scris, nu unui om smerit, care, asemenea nouă, se nevoieşte pe pământ, ci unuia semeţ, ce pare să se agită mai degrabă pentru cele înalte, fiind într-adevăr mult preocupat pentru aceasta, vorbind o limbă barbară... din naştere, trăind după obiceiurile sciţilor, provenind din munţii Dunării, cei cu coline înalte, căreia i se spune Istru. Văzând acest om, l-ai putea numi, în toate privinţele, preot (presbiter) şi chiar gheronta. N-am mai văzut, în schimb, un bărbat atât de plin de zale, chiar dacă este al lui Hristos; căci are o cămaşă de fier, şi o centură de fier, precum şi jambiere de fier la picioare; mai are un inel la gâtul lui; un medalion atârnă de acesta, iar medalionul, pe de o parte îi completează ţinuta exterioară, în conformitate şi cu vorbirea-i pompoasă, pe de altă parte, astfel fiind atârnat, îl poartă după sine şi îl târâie pe pământ, din cauza dorinţei de mărire şi oriunde şi când se plimbă din loc în loc, pentru că îi face plimbarea răsunătoare; mai are o cruce pe pieptul înfăşurat într-o platoşă garnisită cu solzi; crucea este masivă de aramă, ce străluceşte ca aurul; mai are o piele de oaie, din cele tăbăcite, care poate acoperi pe cineva, dar nu am văzut să-l fi ascuns vreodată, în aşa fel încât să nu se vadă că ar fi lup. Iar dacă unii susţin că, pe drept cuvânt, ochii sunt mesagerii sufletului, acesta are o privire extrem de prefăcută. După toate acestea, acest om este pentru tine de neîntâlnit, nu doar din cauza lipsei de educaţie, dar mai ales că... nu cunoaşte nici însăşi acea rugăciune, ş...ţ, lăsată obştii creştinilor de către Hristos, pe care, după părerea mea, o cunosc chiar şi porcarii şi văcarii".

Grecii, nemulţumiţi de o hotărâre a patriarhului

Analizând conţinutul epistolei, descoperim amănunte deosebite. În primul rând, faptul că Ierotei era prieten cu patriarhul, după modul cum i se adresează şi probabil avuseseră aceeaşi mănăstire de metanie, Phryganon (unde Ierotei a trimis mai multe scrisori din Constantinopol), rămasă neidentificată, cum crede Darrouzčs.

Din vehemenţa cu care monahul grec îşi exprimă nemulţumirea faţă de ocuparea etajului mănăstirii de către "scit", şi după cum reiese din cele relatate, nu "scitul" este cel care a produs agresiunea. "Personal credem că nu poate fi vorba de o alungare a monahilor greci de către "scit" din aşezământul monahal. Acesta este doar beneficiarul deciziei prin care patriarhul dispunea să-i fie cedat etajul spre folosinţă, nu şi iniţiatorul ei. Ierotei era nemulţumit pentru că au fost obligaţi să elibereze un întreg etaj în favoarea lui şi lucrul acesta îi reproşează voalat patriarhului", arată părintele diacon Căţoi.

"Scitul" era în realitate român din stânga Dunării

Portretul schiţat "scitului" de către monahul Ierotei corespunde întocmai definiţiei dată la începutul secolului al XV-lea barbarilor de către Ioannes Canabutzes, care spunea că, deşi îi socoteau de aceeaşi credinţă şi botez cu ei, bizantinii îi numeau barbari "pe bulgari, vlahi, albanezi, ruşi şi alte popoare."

Deşi în epocă, în izvoarele de provenienţă bizantină, termenul sciţi îi desemna în special pe cumani, în cazul de faţă, se apreciază că nu este vorba despre aşa ceva. Cumanii preferau aşezările din câmpie, în nici un caz muntele, din care coborâse "scitul" nostru. "Dacă ar fi vorba de delegatul vreunei notabilităţi cumane, acest lucru ar fi trebuit, în mod normal, să producă şi alte ecouri în lumea bizantină. Tăcerea acestor izvoare trădează, credem noi, că nu este vorba despre o relaţie diplomatică sau bisericească cu migratorii. Aşa cum arăta şi Nicolae Şerban Tanaşoca, în izvoarele literare bizantine, românii apar adesea nu sub numele lor comun de vlahi, ci sub denumirile arhaizante: daci, geţi, misieni, peonodaci şi chiar sciţi. Dacă mai luăm în calcul şi faptul că pentru bizantini limba latină era considerată barbară şi scitică încă din secolul al IX-lea, credem că acest "scit" era, în realitate, un român care trăia sub suzeranitatea cumană", este de părere părintele Căţoi.

Luând în considerare elementele geografice descrise în epistolă (munţii înalţi ai Dunării), autorul este de părere că "scitul" provenea, probabil, "din regiunea Subcarpatică de Curbură - judeţele Prahova-Buzău-Vrancea, pentru că nu întâmplător, tot în perioada secolelor X-XII, se poate vorbi aici şi despre existenţa unui cnezat românesc cu centrul la Slon (Prahova), mărturiile arheologice fiind destul de concludente în acest caz."

Informaţiile de substrat ale scrisorii oferă concluzi mai surprinzătoare. Se poate spune că "scitul" era ieromonah şi nu era nici pe departe lipsit de educaţie, aşa cum afirmă Ierotei în finalul fragmentului, de vreme ce unor greci li se părea că vorbeşte "pompos". Cunoştea, cu siguranţă, şi folosea limba greacă. Totodată, din faptul că Ierotei, cu toată imaginea negativă pe care i-o creionează "scitului", nu-i contestă calitatea de "om al lui Hristos", "aceeaşi credinţă şi acelaşi botez", înseamnă că "avem de-a face cu o succesiune harică validă, în ceea ce îl priveşte pe scit, transmisă potrivit normelor canonice constatinopolitane", mai spune părintele Căţoi. El venise la patriarh ca să obţină "cele înalte", adică, probabil, vreun rang bisericesc superior.

Dincolo de ineditul relatării, importanţa fundamentală a acestui document constă în faptul că, "la sfârşitul secolul al XII-lea, avem de-a face, în mod cert, cu o relaţie bisericească directă şi nemijlocită între tepritoriul de la nordul Dunării şi Constantinopol", concluzionează părintele diacon Mihai Ovidiu Căţoi.