Documentar
Mitropolitul Nectarie despre Biserică şi ocrotirea socială

Mitropolitul Nectarie despre Biserică şi ocrotirea socială

George Enache, 20 Februarie 2010

Mitropolitul Bucovinei Nectarie Cotlarciuc, din botez Nicolae, s-a născut la la 7 februarie 1935 în satul Stulpicani - Suceava. A studiat la Cernăuţi, Viena, Bonn, Wurtzburg şi Munchen, devenind doctor în teologie şi filosofie. A devenit profesor titular la Catedra de teologie practică a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, fiind pentru o perioadă şi decan al acestei prestigioase instituţii.

Preot, protopop, arhipresbiter stavrofor, părintele Cotlarciuc a fost ales la 29 martie 1923 episcop al nou-înfiinţatei episcopii de Cetatea Albă-Ismail, unde a păstorit pentru scurtă vreme, deoarece la 7 noiembrie 1924 a fost ales în scaunul de arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei, revenind astfel în oraşul său de suflet. În Cernăuţi, mitropolitul Nectarie a păstorit până la trecerea sa la cele veşnice, la 4 iulie 1935.

Activitatea şi personalitatea mitropolitului Nectarie sunt destul de puţin cunoscute astăzi, el trecând oarecum în umbră din motivul prezenţei publice impunătoare a altor ierarhi contemporani, precum mitropolitul Nicolae Bălan, episcopul Visarion Puiu sau episcopul Vartolomeu Stănescu. Însă această ocultare nu înseamnă că vlădica Nectarie nu a jucat un rol important în viaţa bisericească a României Mari. IPS Nectarie a fost, putem spune, un profesionist al Bisericii, format la marea şcoală a Cernăuţilor.

Cernăuţi - centru al ortodoxiei româneşti

Cernăuţi a jucat mult timp, prin Facultatea de Teologie de aici, un rol excepţional în viaţa bisericească a românilor, ca un mediator între Orient şi Occidentul creştin. Cernăuţiul devenise practic cea mai importantă facultate de teologie ortodoxă din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar, iar profesorii de aici au păstrat cu tenacitate învăţătura ortodoxă autentică. În acelaşi timp, Cernăuţiul se deschidea larg influenţelor culturii occidentale, în special ale celei germane, stabilind un dialog de înalt nivel cu o lume care, în acel moment, era mai avansată din punctul de vedere economic şi social decât spaţiul românesc.

Profesorii de la Cernăuţi au fost astfel preocupaţi de timpuriu de chestiuni precum impactul modernităţii asupra Bisericii, „creştinismul social“ sau noile forme pe care trebuie să le ia caritatea creştină, încercând să treacă prin filtru ortodox experienţa occidentală în aceste domenii. În momentul formării României Mari, experienţa clerului cernăuţean a fost de mare ajutor Bisericii Ortodoxe Române, în încercarea ei de organizare şi de încadrare în modernitate.

Un preot în faţa problemelor sociale

IPS Nectarie, în perioada cât a fost preot, a fost implicat, în calitate de consilier al oraşului Cernăuţi, în comisia pentru rezolvarea problemelor celor săraci. Acest lucru, adăugat preocupărilor sale legate de teologia practică, l-a determinat să adâncească chestiunea rolului pe care biserica îl poate avea în rezolvarea acestei probleme grave a societăţii. A ţinut chiar şi un curs pe marginea acestei teme, la Facultatea de Teologie, curs pe care l-a publicat ulterior sub titlul „Ocrotirea socială şi Biserica“.

Broşura este scrisă în acea limbă imposibilă pentru cei de azi pe care mulţi dintre intelectualii români din Imperiul Austro-Ungar, sub influenţa Şcolii Ardelene, o vehiculau. Dar, dacă trecem peste dificultăţile de limbaj, observăm rigoarea şi claritatea demersului IPS Nectarie, precum şi modul în care ştie să facă să relaţioneze tradiţia Bisericii cu aspectele concrete ale modernităţii. Lucrarea era la acel moment o sinteză şi un pas înainte pentru Biserica Ortodoxă Română în ceea ce priveşte acţiunile de ocrotire socială. Astăzi, textul îşi păstrează valoarea în multe privinţe, mai ales prin felul în care demonstrează că Bisericii trebuie să i se recunoască, din partea celorlalte instituţii, un rol social major, pornind tocmai de la eşecul pe care l-au avut societăţile moderne în combaterea problemelor sociale atunci când au respins ajutorul instituţiilor ecleziastice.

Miza discuţiei iniţiate de mitropolitul Nectarie în „Ocrotirea socială (...)“ este modul în care Biserica se poate implica în rezolvarea problemei sărăciei (a pauperismului, cum se exprimă autorul). IPS Nectarie are următoarea premisă: „Cu regret trebuie să mărturisesc că şi din punct de vedere practic, cât şi teoretic m-am convins că pauperismul nu va dispare, ci va exista şi mai departe cât va exista lumea şi nu se lasă stârpit cu nici un mijloc. Tot ce se poate face e ca toţi factorii chemaţi să conlucreze din răsputeri la înlăturarea cauzelor pauperismului apoi la alinarea suferinţelor şi la regularea referinţelor de trai“.

Concluzie aparent cinică şi care ar fi stârnit revolta socialiştilor, cu care IPS Nectarie polemizează: „Socialiştii, urmând exemplul lui Lassalle, cer ca statul să niveleze cu forţa inegalitatea posesiei şi plusul celor avuţi să se distribuie între cei săraci. Prin distribuirea plusului din avutul celor bogaţi cred ei că se va stârpi pauperismul. Istoria însă ne arată că această apariţiune e tot atât de veche ca şi lumea şi că din toate încercările, câte s-au făcut până acum, ca să se dezrădăcineze mizeria socială, nu s-a ales nimic“. Din cauza acestor afirmaţii, mitropolitul Nectarie ar fi fost condamnat, în anii â50 ai secolului trecut, pentru sprijinirea „claselor exploatatoare“. Însă, după ce o parte importantă a omenirii a văzut care au fost „binefacerile“ egalităţii comuniste, putem afirma fără teamă că IPS Nectarie a avut perfectă dreptate: nu ingineriile sociale, oricât de perfecţionate, dar lipsite de suflet, ci spiritul de dragoste şi compasiune pe care îl aduce creştinismul poate să ajute, mai mult decât orice, la atenuarea problemelor societăţii. Din acest punct de vedere, mitropolitul Nectarie se înscrie în marele curent al creştinismului social, care a avut şi în România reprezentanţi de seamă.

Dimensiunea caritativă a creştinismului

Arătând dimensiunea caritativă pe care Biserica creştină a avut-o încă din vremea Apostolilor, autorul, discutând despre semnificaţiile agapei, surprinde foarte bine noutatea pe care o aduce creştinismul în planul ocrotirii sociale: „Pe lângă caracterul liturgic, mai putem constata şi altă trăsătură la instituţia agapelor. Agapele se aranjau, după cum s-a arătat mai sus, cu scopul de a ospăta pe cei cari au participat la serviciul divin, mai ales însă pe cei săraci. Instituţia agapelor era pentru cei săraci un ajutor deosebit. Cei nevoiaşi se făceau părtaşi de bunătăţile celor bogaţi şi prin aceasta simţeau ei spiritul creştinătăţii, spiritul de frăţie şi de dragoste al celor binecuvântaţi cu bunuri pământeşti“. Însă instituţia agapelor „a dat alt înţeles dărniciei, adică înţelesul de a sprijini pe cel sărman până el îşi va putea singur ajuta. Creştinul nu voieşte să scape numai de sărac, el nu voieşte să-i potolească numai foamea sau nevoia pentru moment, el nu grijeşte numai de trebuinţele momentane ale trupului, dându-i cele necesare pentru viaţă, ci creştinul participă sincer şi personal cu pauperul şi voieşte să-i potolească şi durerea sufletească. Creştinismul îl ridică pe om moralmente şi îl face apt pentru altă viaţă, îl face independent materialmente şi moralmente. Dărnicia materială şi influenţa morală trebuie să conlucreze, pentru ca să se înlăture nevoia celui sărac“.

Acest spirit al creştinismului s-a păstrat, deşi instituţiile şi modalităţile de sprijinire a celor săraci au evoluat de-a lungul timpului. Mănăstirile au jucat, din această perspectivă, un rol excepţional: „Mănăstirile erau în timpurile vechi cele mai bune instituţiuni pentru nevoia timpului. În ele se micşora mizeria lumii. Mănăstirea da ajutor la vreme de foamete, refugiu în timpuri sălbatice de războaie, scut la tot felul de asuprire, mângâiere în toate suferinţele. Mănăstirea era în Antichitate unul din cele mai bune mijloace pentru îngrijirea socială“.

Dilemele modernităţii în ocrotirea socială

Europa modernă, mai ales după marile frământări generate de Războiul de 30 de ani, este de părere mitropolitul Nectarie, a asumat problema săracilor ca o problemă de natură politică: „În loc de scopul religios, la îngrijirea socială aflăm accentuat scopul social şi umanitatea. Pe când până acum am aflat relevat la îngrijirea pentru pauperi scopul religios, fie religios caritabil, fie religios politic, acum se propagă de odată scopul social-umanitar sau scopul social-caritativ. Astfel abandonându-se tot mai mult ideea religiunii, creşte elementul curat social tot mai tare“.

Politicul urma „să întindă mâna şi să conlucreze la înlăturarea mizeriei cauzate în cea mai mare parte tot de politic“. Însă, cel puţin la începuturile epocii moderne, grija autorităţilor faţă de săraci era departe de idealul creştin, deoarece pornea de la distincţia între săracii „indigeni“ şi cei străini. Doar primii urma să primească sprijin, în timp ce ceilalţi erau alungaţi în locurile de origine. Astfel, în zorii epocii moderne, victimele transformărilor sociale ample din acea vreme au fost mai mult persecutate decât ajutate. Tot din orizontul creştin a venit sprijinul pentru un stat care adesea se dovedea incapabil să ofere o adevărată ocrotire socială. În condiţiile în care vechi instituţii bisericeşti, precum mănăstirile, cu rol important în ocrotirea socială, au fost distruse de Reformă sau de suveranii epocii Luminilor, sarcina de a-i sprijini pe săraci a revenit, în mare parte a Europei, parohiilor şi comitetelor parohiale, care au dus o activitate remarcabilă de sprijinire a sărăcimii continentului.

Treptat, Biserica şi-a recăpătat capacitatea de implicare în domeniul ocrotirii sociale, dovedind viabilitatea modelului creştin: „Ocrotirea socială bisericească din primele şase secole apare ca model, care a trebuit să-l imite fiecare îngrijire socială şi după care s-au dezvoltat şi organizaţiile următoare de felul acesta. Experienţa de aproape 2000 de ani nu a ştiut dezvolta altă idee organizatorică. Spiritul religios al dragostei frăţeşti şi-a creat organizaţia cea mai completă şi a ajuns idealul ori cărei îngrijiri pentru pauperi, aşa încât nu era permis ca cineva să vieţuiască în mizerie sau să cerşească“.

Biserica şi ocrotirea socială - libertate şi responsabilitate

Treptat, în spaţiul lumii moderne s-au decantat două feluri de purtare de grijă faţă de cei săraci. Una este „îngrijirea silită“, spune mitropolitul Nectarie, adică cea izvorâtă din obligaţie, care revine în esenţă statului, constrâns, în zilele noastre chiar de Constituţie, să se preocupe pentru a asigura un trai decent locuitorilor săi. Cealaltă este îngrijirea liberă, care este, la rându-i, împărţită în două categorii: „grija liberă particulară“ şi „grija liberă bisericească“.

Prin urmare, acţiunile de ocrotire socială pe care le întreprinde Biserica sunt un gest liber, şi nu silit: „Biserica nu poate fi constrânsă în sens juridic ca să dea cuiva ajutor. Ea în toate îşi păstrează caracterul voluntar al libertăţii şi independenţei. Ci ea distribuie de bună voie ceea ce îi stă la dispoziţie. Nimeni nu are dreptul şi nimeni nu poate pretinde sprijin de la biserică“. În acelaşi timp, Biserica nu poate să nu ajute pe cei aflaţi în nevoie, deoarece comandamentele învăţăturii creştine îi impun acest lucru: „Obligaţia Bisericii nu e împreunată cu nici o silă fizică, dară ea e o obligaţiune morală. Organele bisericeşti apar obligate la această activitate (de ocrotire socială)“. Din acest motiv, acţiunile de ocrotire socială ale Bisericii trebuie să fie în mod obligatoriu sistematice, coerente şi predictibile, spre deosebire de particulari, care pot ajuta numai în anumite situaţii sau pe durate determinate de timp.

Una dintre problemele cele mai importante pentru mitropo-litul Nectarie este cea a raporturilor dintre diversele forme de ocrotire socială. În primul rând, statul trebuie să recunoască dreptul Bisericii de a se implica în ocrotirea socială şi să nu o ataşeze intereselor sale: „Precum biserica noastră nu pretinde şi nu doreşte o dominare a altor instituţiuni şi nici nu se amestecă în activitatea altor binefăcători, tot aşa e şi ea în drept să pretindă independenţă şi autonomie în activitatea şi în funcţiunea sa de curator al pauperilor“.

Acest lucru nu înseamnă însă rivalitate între diversele forme de ocrotire socială, IPS Nectarie propunând calea colaborării, pe care o vede mai aproape de spiritul ortodox: „Calea medie trebuie căutată şi urmată ca peste tot şi în această privinţă. Ocrotirea socială publică are încă nevoie de sprijinul îngrijirii voluntare de săraci. Şi cel mai bun şi efectiv sprijin e totuşi acela care îl oferă îngrijirea socială bisericească. Deci dacă şi îngrijirea de săraci a statului e legal în vigoare, deşi grija bisericească pe de altă parte e îndreptăţită şi ar putea exista şi de sine stătătoare, cu toate acestea ambele vor trebui să se sprijine reciproc şi vor lucra cel mai bine mână în mână… Dezaprobăm o centralizare şi o monopolizare a întregii activităţi filantropice sau caritative, totuşi dorim o conlucrare şi o înţelegere în această privinţă, o conlucrare care are însă să fie coordinată şi nu subordonată.Astfel, toate trei felurile de îngrijire a pauperilor pot lucra de sine stătătoare şi independente unul de altul şi totuşi în co-înţelegere, sprijinindu-se şi promovându-se reciproc“.

Această colaborare este şi de natură a evita risipa resurselor, care trebuie bine chibzuite pentru a ajuta cât mai mulţi oameni şi a împiedica formarea unor categorii de întreţinuţi, care blochează ajutorarea celor aflaţi într-adevăr în nevoie. Din această perspectivă, mitropolitul Nectarie face distincţie clară între „ocrotirea socială“, care înseamnă, în esenţă, ajutarea aproapelui până se va putea ajuta singur, şi cerşetorie, văzută de unii contemporani pe nedrept ca „moştenirea nealienabilă a Bisericii“. Biserica nu-i poate alunga cu forţa pe cerşetori din jurul lăcaşelor de cult, din milă, însă nimeni nu trebuie să confunde împărţitul de mărunţiş de după slujbă cu adevărata caritate creştină, care implică acţiuni coordonate de sprijin al căror scop este în primul rând unul moral. Caritatea adevărată este grea şi necesită multe eforturi din partea multor oameni, pe plan material, logistic şi educaţional, iar eforturile oamenilor Bisericii nu sunt puţine.

Misiunea clerului şi dragostea lui Dumnezeu

Acest lucru se vede foarte bine în cazul preoţilor din parohii, asupra cărora insistă în mod deosebit mitropolitul Nectarie, trasându-le mai întâi unele criterii de alegere a cazurilor în care trebuie să se intervină. Mitropolitul afirmă foarte categoric că Biserica trebuie să intervină ultima din punctul de vedere material pentru a ajuta pe cineva aflat în nevoie. Mai întâi, pe cel sărac trebuie să-l sprijine cei apropiaţi, rudele sau, în lipsa acestora, autorităţile locale. Dacă nu se găseau nici persoane particulare care să-l sprijine pe cel aflat în nevoie, abia atunci intervenea Biserica. Această poziţie nu este, evident, semn de zgârcenie sau de menţinere a Bisericii ca „ultimă redută“ a ocrotirii sociale, ci o atitudine de principiu, însă flexibilă în situaţii concrete, prin care nimeni să nu se lepede de responsabilităţile pe care le are faţă de cei aflaţi în nevoie, în primul rând familia şi cei apropiaţi.

Un alt criteriu este cercetarea persoanei respective pentru a-i vedea „păcatele din trecut“, însă acest lucru nu trebuie să constituie un criteriu de excludere: „În prima linie ce e drept are să se cerceteze dacă săracul voieşte să se pocăiască şi să se vindece, adică să se ridice din mizerie. Hristos însă nu a venit în lume ca să piardă, ci ca să mântuiască. Părinţii bisericeşti, cu tot rigorismul lor la cercetarea dacă este cineva demn de sprijin sau nu, ţineau încă calea de mijloc şi nu întreceau marginile. Îndurarea creştină, zic ei, are să-i sară celui lipsit întru ajutor, iar nu să examineze dacă cineva e demn de sprijin sau nu“.

Însă, dacă în sprijinul material Biserica trebuie să acţioneze pentru oamenii cu adevărat nevoiaşi, în activitatea „profilactică“, cum o numeşte mitropolitul Nectarie, oamenii ei trebuia să se plaseze în frunte. Preoţii trebuie să-i înveţe în primul rând pe cei păstoriţi ce înseamnă caritatea creştină şi conţinuturile acesteia, să dezvolte simţul comunitar în spiritul dragostei de Hristos şi de aproapele, astfel încât să nu mai existe, de exemplu, părinţi abandonaţi de copii sau copii lepădaţi de părinţi.

Apoi, preotul trebuie să aibă o cunoaştere exactă a situaţiei celor aflaţi în nevoie din cuprinsul parohiei sale, precum şi mijloacele prin care aceştia pot fi ajutaţi (ex. programele de ocrotire ale autorităţilor locale), devenind un element de legătură foarte important între comunitate şi autorităţi.

Mai mult, preoţii trebuie să înţeleagă care sunt cauzele profunde ale sărăciei şi să încerce să le combată sistemic: „Activitatea preotului în această direcţie va tinde într-acolo ca să dezvolte în pauperi facultăţi corporale şi spirituale, care să le poată servi ca arme în lupta economică, în lupta pentru câştigarea pâinii de toate zilele. Pe de altă parte, va avea preotul să întrebuinţeze mijloace religios-morale asupra pauperilor, ca să se lase de apucături rele, de patimi şi de datini periculoase şi promovatoare ale pauperismului. Preoţii trebuie să caute toate cauzele pauperismului şi să tindă ca să le înlăture“. Aici, IPS Nectarie aminteşte numeroase probleme şi maladii din lumea românească a epocii (alcoolismul endemic, numărul mare de copii în familiile sărace), sugerând şi soluţii (organizarea propagandei împotriva alcoolismului, crearea pe lângă parohii a unor spaţii tip grădiniţă ca oamenii să aibă unde-şi duce copiii cât sunt la muncă).

În sfârşit, preotul trebuie să acţioneze „ca să fie înlăturată şi potolită nevoia existentă“. Aici el trebuie să ţină seama de natura celui aflat în nevoie (copiii orfani, văduvele, bătrânii bolnavi, familii cu mulţi copii, străini aflaţi în nevoie, excluşii societăţii), pentru a-şi canaliza eforturile cât mai eficient şi pentru a folosi la maximum resursele pe care le are la dispoziţie Biserica, resurse care provin în primul rând din prinos, contribuţii, colecte, exploatarea proprietăţilor bisericeşti. În acest caz, IPS Nectarie se pronunţă împotriva „zeciuielii“ obligatorii, optând ca acest sprijin să se facă în continuare benevol, ca un semn al dragostei creştine.

Mitropolitul îşi încheia pledoaria cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, care mereu veghează asupra noastră, însă nu uită să ne amintească : „Ceea ce putem face, să facem!“.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!