Documentar
Vasile Lăzărescu, Episcop al Caransebeșului între anii 1934 și 1941

Mitropolitul Vasile Lăzărescu, mărturisitor în vremuri de prigoană

Pr. Petrică Zamela, 25 Februarie 2017

Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului, care a fost Episcop la Caransebeș între anii 1934 și 1941, face parte nu doar din pleiada de cărturari ai veacului al 20-lea, dar mai ales din corolarul de mărturisitori ai dreptei credințe din țara noastră. La 21 februarie s-au împlinit 48 de ani de la mutarea sa la cereștile locașuri.

Episcopul Vasile Lăzărescu, născut și crescut în Banat, în spiritul autenticității morale, spirituale și culturale, a fost nu doar restauratorul Mitropoliei Banatului și ctitorul Catedralei Mitropolitane din Timi­șoara, la al căror fundament stă moral și fizic, ci și promotorul unei vieți în duh profund ortodox.

Cariera sa eclesiastică o începe ca profesor la Academia Teologică din Sibiu, apoi la cea din Oradea, fiind ales în 1933 Episcop al istoricei Eparhii a Caransebeșului. În cetatea Caransebeșului desfă­șoară o frumoasă activitate spirituală și națională. Sprijină și încurajează manifestările cu caracter național, fiind apreciat de intelectualitatea vremii. După reînființarea scaunului episcopal al Timișoarei în 1940, este ales episcop titular al acestei eparhii, luptând pentru realizarea unui deziderat mai vechi al românilor bănățeni, cerut pe Câmpia Liber­tății de la Lugoj în 1848: reînființarea vechii Mitropolii a Banatului. Idealul este înfăptuit în 1947, când scaunul arhiepiscopal al Timișoarei devine mitropolie, iar dr. Vasile Lăzărescu este întronizat ca prim Mitropolit al reînființatei Mitropolii a Banatului.

Deși la început a fost prieten apropiat al prim-ministrului Petru Groza, mai târziu relațiile dintre cei doi s-au deteriorat din cauză că mitropolitul nu a ezitat să vorbească împotriva regimului și a politicii acestuia, să îl critice vehement și să îi dovedească fragilitatea doctrinară și ideologică. În acest sens, Securitatea a deschis un dosar de urmărire încă din anul 1950, fiind racolați mai mulți informatori, chiar din anturajul ierarhului.

În decembrie 1954, Securitatea își propunea să acționeze în scopul racolării Mitropolitului Lăzărescu ca agent al acesteia. În acest scop s-au adunat destule probe care îi insinuau mitropolitului un trecut „pătat” din punct de vedere politic, cum ar fi faptul că a făcut parte din Partidul Național Țărănesc, având strânse legături cu elemente de frunte ale acestui partid. De asemenea, i-a fost imputată vizita pastoral-misionară și națională în Basarabia și Transnistria, în 1940, unde a susținut o asiduă propagandă anticomunistă, cu această ocazie scriind mai multe articole și broșuri în care critica regimul comunist din URSS, îndemnând la luptă contra acestuia.

După 23 august 1944, i-a fost imputat faptul că s-a înconjurat de „elemente dușmănoase”, alături de care a susținut lupta anticomunistă. Mai mult, a acordat sprijin tuturor persoanelor oprimate de regimul de represiune sau unor organizații cu caracter anticomunist, cum au fost orga­nizația „Sumanele Negre” ori organizațiile anticomuniste din Munții Banatului.

Securitatea a ticluit un plan prin care să-l poată șantaja, oferindu-i alternativele: colaborare totală cu regimul sau privare de libertate. Verticalitatea și convingerile sale spirituale și naționale l-au determinat pe Mitropolitul Vasile Lăzărescu să refuze fără rezervă orice fel de colaborare cu regimul.

Astfel, pe parcursul mai multor ani (1950-1961), Securitatea a pus la cale un dosar cu mai multe neregului și fraude financiare fictive, o veritabilă colecție de intrigi și falsuri. Cazul Mitropolitului Vasile Lăzărescu a fost depus pe masa de lucru a Sfântului Sinod, asupra căruia s-au făcut presiuni în sensul caterisirii sale. Răspunzând acestor observații critice, Patriarhul Justinian a arătat că de aceste neregului nu este vinovată conducerea bisericească, ci de cele mai multe ori organele din subordine, consilile eparhiale și, cu deosebire, contabilitatea. În încercarea de a-l salva pe mitropolit, Patriarhul Justinian a expus clar punctul de vedere canonic în privința caterisirii unui ierarh.

Sinodul a decis că Mitropolitul Vasile este vinovat de delapi­dări, dar, contrar așteptărilor și directivelor Secu­rității, care dăduse dispo­ziție să fie caterisit, el a fost destituit din funcție și trimis cu domiciliul forțat la Mănăstirea „Brâncoveanu”-Sâmbăta de Sus. Din cauza abuzurilor morale săvârșite asupra sa, starea de sănătate i s-a agravat, afectându-i inima. A fost necesară internarea de urgență, deși Securitatea îl presa ca până la 1 ianuarie 1962 să părăsească Timișoara.

În 29 decembrie 1961, mitropolitul a fost internat de urgență la o clinică din Timișoara, unde a fost supus unei intervenții chirurgicale. Din motive de precauție față de regimul comunist, medicul care l-a operat l-a externat de urgență și l-a sfătuit să își găsească un alt spital. Aici, în ciuda tratamentului, boala a evoluat, Securitatea având grijă ca starea sa de sănătate să se agraveze. Securitatea, prin intermediul Secției Sanitare și Prevederi Sociale a Sfatului Popular al orașului Timișoara, trimite o adresă spitalului unde era internat mitropolitul, dispunând examinarea și externarea de urgență a acestuia, deși medicii au răspuns extrem de rezervați asupra stării de sănătate și a caracterului degenerativ al acesteia, boala fiind susceptibilă de agravare progresivă.

Prin Comitetul Regional de Partid se face externarea din spital, apoi trimiterea urgentă la Mănăstirea Brâncoveanu, din ju­dețul Brașov, în 29 ianuarie 1962. Mitropolitului nu i se mai permite să se apropie de reșe­dința mitropolitană și nici să ia cu el prea multe lucruri. Ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu, i-a fost oferită o chilie într-un demisol de clădire, Securitatea având încă o contribuție la degradarea sănătății mitropolitului. Deși i se fixase o pensie lunară de 1.200 de lei, era obligat să plătească mănăstirii chiria și întreținerea de 1.100 de lei lunar, fiindu-i imposibil să trăiască din restul de 100 lei rămași, mai ales că era bolnav iar medicamentele erau destul de scumpe. Singura alinare a mitropolitului în această mănăstire era starețul acesteia, părintele Ioan Dinu, o persoană cu o aleasă cultură și omenie. Tot de aici, mitropolitul întocmește un memoriu către conducerea de stat, în care arată că nu este vinovat și că tot ceea ce i s-a întâmplat a fost o „lucrătură”. La fel, memoriul rămâne fără vreun rezultat sau răspuns.

În iulie 1962, mitropolitul părăsește mănăstirea clandestin și se deplasează la Băile Herculane, în vederea efectuării unui tratament, sfidând prin aceasta regimul comunist. Securitatea sesizează imediat, cazul ajunge pe masa lui Emil Bodnăraș, care dispune de urgență să fie ridicat și trimis forțat la Mănăstirea Cernica, pentru a fi îndepărtat de preoții din cuprinsul Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și a putea fi supravegheat informativ mai îndeaproape. Aici, la fel ca la Mănăstirea Brâncoveanu, i s-a pus la dispoziție o chilie insalubră, ale cărei geamuri la primul vânt au cedat. Podeaua era putredă, împrăștiind un miros insuportabil de mucegai, iar gângăniile își făceau ușor loc prin aceasta. Tot din interiorul camerei era și accesul în pivniță, de unde aerul destul de rece.

În urma vizitei pe care Mitropolitul Vasile o face în secret și fără aprobarea organelor de stat la Buziaș și la Timișoara, reușește să grupeze în jurul său mai mulți preoți, care încep o campanie de informare a credincioșilor cu privire la adevăratul motiv al îndepărtării sale din scaun. Este readus de urgență la Cernica și i se stabilește domiciliul obligatoriu aici, fără drept de a mai părăsi vreodată incinta mănăstirii.

În aprilie 1965, a depus o cerere la Cancelaria Sfântului Sinod prin care solicita reabilitarea lui morală și profesională, motivând, pe parcursul a 20 de pagini, că nu este vinovat, deoarece Tribunalul din Timișoara decisese că sumele cheltuite și găsite cu neregului de către organele anchetatoare au fost gestionate în folosul și pentru nevoile mitropoliei. Memoriul a rămas, însă, fără vreun răspuns.

La Cernica, Mitropolitul Vasile nu comunica cu cei din mănăstire, ci numai cu Mitropoliții Efrem Enăchescu și Tit Simedrea, amândoi cu domiciliul forțat aici.

Simțindu-se destul de slăbit din cauza bolii, Mitropolitul Vasile își întocmește testamentul prin care lasă toată agoniseala sa Mitropoliei Banatului și nepoților săi. Ultima dorință testamentară a fost ca rămășițele sale pă­mântești, așezate în coșciugul pe care și-l pregătise dinainte, să fie depuse în cripta din dreapta intrării la subsolul Catedralei Mitropolitane din Timișoara, acolo unde el amenajase necropola Mitropoliților Banatului.
Din 1966, iese de sub urmărirea Securității, dosarul său fiind închis, deoarece nu mai prezenta un pericol real pentru regim, boala doborându-l la pat, fără să mai aibă puterea fizică să mai comunice cu exteriorul.

La 21 februarie 1969, se stinge din viață la Mănăstirea Cernica. Înmormântarea Mitropolitului Vasile a fost una simplă și în mare grabă, slujind doar câțiva preoți din parohiile învecinate, în prezența ierarhului Nicolae Corneanu, Mitropolit al Banatului în vremea respectivă. Abia după 1989, la insistențele familiei Lăzărescu de a se respecta dorința testamentară a mitropolitului, a fost reînhumat la subsolul Catedralei Mitropolitane din Timișoara.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!