Analiză
Moartea, fatalitate sau binefacere?

Moartea, fatalitate sau binefacere?

Prof. Vasile Gordon, 16 Octombrie 2013
Zilnic auzim, cel puţin la oraşe, despre moarte şi morţi. Adesea trec „pragul“ persoane dragi şi apropiate nouă, din familie sau dintre prieteni, uneori în condiţii tragice. În calitatea noastră de creştini, cum trebuie să ne raportăm la acest eveniment trist? Cu frică şi deznădejde, ori cu credinţă, nădejde şi chiar seninătate?
 
Sfântul Vasile cel Mare (330-379), luptându-se cu ereziile din vremea sa, a fost nevoit să-l înfrunte odată pe guvernatorul arian Modest, mâna dreaptă a împăratului Valens, arian şi el. Ameninţat cu moartea, Sfântul Vasile răspunde senin: „Moartea este pentru mine o binefacere, că m-ar duce mai curând la Dumnezeu, prin Care trăiesc şi Căruia slujesc…“ Guvernatorul a rămas uimit! Uimiţi suntem şi noi, desigur, auzind că moartea este o… binefacere, în condiţiile în care ştim câtă durere ne aduce despărţirea de cei dragi. Dar Sfântul Vasile ştia, cu siguranţă, mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem!“ (Rm. 14, 8). Omeneşte vorbind, recunoaştem, desigur, spectrul înfricoşător şi durerile morţii, atât pentru cel care se duce, cât mai ales pentru cei care rămân. Duhovniceşte văzând lucrurile însă, moartea poate fi o binefacere, dacă plecarea este creştinească, după cuvântul Scripturii: „Fericiţi cei morţi, cei care de acum mor în Domnul… Se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele îi urmează“ (Apoc. 14, 13). Iar când rostim, ori cântăm, Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le, mărturisim implicit credinţa că moartea şi mormântul reprezintă doar căi de trecere spre locaşul ceresc, făgăduit nouă de Mântuitorul Iisus Hristos: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt... Mă duc să vă gătesc loc!“ (Ioan 14, 2).

Rânduiala înmormântării - însoţire liturgică pentru cel plecat, mângâiere şi lecţie de pedagogie creştină pentru cei rămaşi

Credinţa şi nădejdea unui sfârşit „în Domnul“ ne sunt întărite prin minunatele rânduieli ale Bisericii, iar frica, deznădejdea şi angoasa provin, de fapt, din necunoaşterea lor. În acelaşi timp, într-o mare măsură, tot din pricina necunoaşterii semnificaţiilor slujbei şi a tradiţiilor ce o însoţesc, unii creştini, ortodocşi chiar, solicită să fie incineraţi, nu înhumaţi, aşa cum ne arată tradiţia noastră creştină bimilenară. Trebuie să observăm că toată slujba înmormântării are în conţinut un noian de cuvinte şi expresii care scot în evidenţă binefacerile sfârşitului creştinesc, ca de pildă: viaţa cea fericită, fără de sfârşit, loc luminat, de odihnă, pururi cu Domnul, mutare la viaţă, sânul lui Avraam, corturile drepţilor…
 
Obiectele, rânduielile şi rugăciunile îndătinate confirmă, prin simbolismul lor, simţămintele de nădejde pe care orice creştin trebuie să le poarte în suflet în faţa Marii Treceri. Socotim edificator, de aceea, să evocăm câteva exemple. Clopotul - vesteşte comunităţii parohiale trecerea în veşnicie a unui enoriaş. Dangătul lui ne aduce aminte tuturor că suntem muritori, ne strecoară o anumită înduioşare în suflet, simţim că suntem în comuniune cu cel plecat. Ca simbol liturgic, clopotul anticipează trâmbiţa cu care îngerul Domnului va vesti sfârşitul lumii şi ridicarea din morminte pentru înfricoşătoarea judecată; spălarea mortului aminteşte de curăţia primită la Taina Botezului, prin care răposatul a devenit fiu al Bisericii, dar şi curăţirea de tot ce a fost rău şi necurat în lumea aceasta; îmbrăcarea cu haine curate anticipează veşmântul cel nou al nestricăciunii din ziua învierii de apoi; lumânările (lumina lor) simbolizează lumina învăţăturii lui Hristos şi pe El Însuşi („Eu sunt Lumina lumii! - In. 8, 12). În acelaşi timp, simbolizează jertfelnicia: ca să dea lumină, lumânarea se topeşte („jertfeşte“) puţin câte puţin, presupunându-se astfel că viaţa celui decedat a fost una jertfelnică, după modelul lui Hristos; „stâlpii“ care se citesc la capul mortului sunt, practic, pericope evanghelice care vorbesc despre înviere şi viaţă veşnică. Aceste citiri aduc aminte faptul că Evangheliile au fost (trebuia să fi fost) „stâlpii“ şi susţinătorii puternici ai vieţii lui pământeşti. Cântările slujbei (ectenii, binecuvântări, canonul, fericirile etc.) reprezintă cereri pentru odihna celui răposat, mărturisirea vremelniciei vieţii de aici, dar şi a credinţei în înviere şi viaţa veşnică. Apostolul şi Evanghelia vorbesc despre învierea morţilor în care avem şi noi nădejde şi pe care o mărturisim implicit ascultând cu evlavie citirea lor. Molitvele (3 rugăciuni) au menirea de a cere de la Dumnezeu dezlegare de orice blestem şi afurisenie, iertare pentru tot păcatul sufletesc şi trupesc şi odihnă sufletului împreună cu drepţii, iar trupului revenire la firea (pământul) din care a fost zidit. Veşnică (nu veşnica!, cum greşit pronunţă unii) pomenire semnifică, pe de o parte, neuitare din partea urmaşilor, cunoscuţilor etc., pe de alta, nădejdea de a fi mereu în pomenirea lui Dumnezeu. Coliva (colacul) îşi are simbolismul în materia din care se face: bobul de grâu - simbol al învierii. Coliva închipuie însuşi trupul mortului, deoarece grâul este hrana principală a trupului omenesc. Dar semnificaţia cea mai adâncă a colivei este comuniunea celor vii în jurul sufletelor celor morţi pentru care se face pomenirea: precum boabele de grâu sunt strânse întreolaltă în coliva (colacul) ce se ridică la „veşnică pomenire“, tot aşa sufletele celor vii sunt în comuniune cu cel pomenit, iar când este clătinată lin înseamnă clătinarea pământului la Învierea Mântuitorului. Credincioşii toţi, familia, rudenii, prieteni, cunoscuţi ş.a., ţin de colivă (colac) şi, dacă nu ajung, se ţin lanţ, legaţi unul de celălalt, ca semn al legăturii de iubire neîntreruptă cu cel adormit. În anumite zone ale ţării (Bucovina, Transilvania etc.), atât la prohod, cât şi la pomenile ulterioare, se împodobesc câţiva „pomi“ (ramuri de prun) cu fructe şi dulciuri… Simbolismul pomului este greu de „tradus“ cu exactitate. Preotul acad. Simion Florea Marian, în lucrarea monumentală „Înmormântarea la români“ (1892), dedică 15 pagini acestui „obiect“ cultic, coroborând tradiţii şi opinii, în urma cărora concluzionează: simbolizează pomul vieţii din Raiul protopărinţilor noştri, iar ca perspectivă, frumuseţile, darurile şi bunătăţile din sălaşurile cereşti, care îl aşteaptă pe cel răposat. Ţărâna pe care preotul o aruncă peste sicriu, în groapă, rostind: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi cei ce locuiesc într-însa!“ (Ps. 22, 1) şi „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!“ (Fc. 3, 19), confirmă rânduiala înhumării (nu a incinerării!), dar şi faptul că, chiar în pământ fiind, trupul mortului rămâne sub ocrotirea lui Dumnezeu. Crucea care va străjui mormântul este semnul că răposatul aparţine creştinismului şi că, atât în viaţă, cât şi adormit, se află sub ocrotirea lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Mormântul însuşi este un spaţiu liturgic, iar pentru urmaşi loc sacru şi unic de pelerinaj şi comuniune. Florile (coroanele) de la înmormântare şi de pe mormânt reprezintă semnele dragostei şi neuitării faţă de cel plecat.
 
La cele expuse până acum, socotim potrivit să reproducem aici câteva definiţii ale morţii, mai mult decât „interesante“: un câştig (Sfântul Apostol Pavel, Filip. 1, 21), binefacere (Sfântul Vasile cel Mare); hotarul tuturor relelor (Sfântul Maxim Mărturisitorul); singura certitudine (mitropolitul Bartolomeu Anania); savoarea existenţei (Emil Cioran); trecerea de la timp la eternitate (W. Pen); închidere care se deschide (Constantin Noica); cea mai mare ispăşire (Balzac); sfârşitul acelei taine mari, viaţa (Nicolae Iorga). Iar la frecventa nedumerire „de ce unii mor tineri, alţii în vârstă?“, Părinţii Bisericii învaţă că fiecare moare atunci când clipa îi este prielnică pentru mântuire, potrivit atotştiinţei lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că Dumnezeu îi dă omului să trăiască atâta cât îi trebuie să străbată calea până la El. Aşa se poate înţelege, astfel, de ce unii mor dintr-un lucru de nimic, în timp ce alţii, suferind de boli grave şi trecând prin mari primejdii, trăiesc îndelungat... 

Moartea curmă răutatea, ura, invidia, resentimentele, necazurile

În rugăciunea de dezlegare de la slujba Prohodului, auzim: „…pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte - din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta - prin vrerea Ta cea dumnezeiască - să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit“. Murind, nu mai facem păcate şi nici rău, nimănui. Dar nici alţii nu ne mai pot face rău nouă! Şi nici nu le mai suntem prilej şi sminteala de a face rău! Moartea curmă suferinţele bolilor şi ale bătrâneţii, odată cu toate necazurile. Înlătură ura şi invidia celor care nu ne iubesc. Mai mult, după ce murim, unii încep să vadă şi anumite lucruri bune pe care le-am săvârşit, cu ajutorul Domnului. Dispar, ca prin minune, ura, invidia, resentimentele, făcând loc dragostei, respectului şi, adesea, recunoştinţei. Mai presus de toate, moartea devine prag pentru fericita întâlnire cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu cei dragi ai noştri, plecaţi mai înainte, de care, tot mai adesea, ne e atât de dor! 

Nu apologia morţii, ci conştiinţa că este un prag firesc

A nu se înţelege, acum, că prin toate cele de mai sus se face apologia morţii! Nici vorbă, deoarece trebuie să preţuim viaţa (dar de la Dumnezeu!) şi să ne îngrijim de sănătatea noastră. În acelaşi timp, să nu o vedem totuşi ca pe o fatalitate, ci ca pe un prag firesc şi, de ce nu?, fericit. Dacă pentru atei moartea este o dramă, un eşec, o tragedie, un sfârşit etc., pentru cel credincios ea este o şansă, un câştig, o binefacere, un început. Cum e şi viaţa însăşi. De aceea, e bine ca fiecare dintre noi să poată spune, odată cu Sfântul Apostol Pavel: „Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos şi aceasta e cu mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. Şi având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei…“ (Filip. 1, 23-25).
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!