Moartea mucenicească a trei fraţi din Capadocia şi a bunicii lor

Mihai Grobnicu, 29 Aprilie 2009

În perioada persecuţiilor, puţini creştini aveau curajul de a-L mărturisi pe Hristos în faţa autorităţilor, care îi ameninţau cu moartea. Nu era orice fel de curaj, ci unul cu un fundament profund biblic. Conştienţi că nu trebuie să se lepede de Hristos în această viaţă, pentru ca nici Hristos să nu Se lepede de ei în faţa Tatălui, Sfinţii Elevsip, Melevsip, Spevsip şi bunica lor, Sfânta Neonila, au îndurat moartea mucenicească în timpul împăratului Marcus Aurelius. Mai presus de acest curaj stă zelul lor creştinesc de a nu accepta slujirea idolilor păgâni şi înlocuirea, în acest fel, a Creatorului cu creatul.

Sfinţii Elevsip şi Melevsip şi Spevsip s-au născut în ţinutul Capadociei, în provincia Nevşehir din Turcia de astăzi. Nu cunoaştem nici locul, nici data naşterii şi nici momentul în care fraţii tripleţi au devenit creştini, dar ştim cu siguranţă că au suferit moartea mucenicească în timpul domniei împăratului Marcus Aurelius (161-180 d. Hr.). Sfânta Neonila, pe care Biserica o cinsteşte tot astăzi, era bunica lor. Aceasta era creştină, iar la sfaturile ei şi ale preotului locului, cei trei tineri s-au botezat, începând să ducă o viaţă plină de zel creştinesc. De fapt, acest lucru le-a atras sfârşitul şi moartea mucenicească.

Nu vă este îngăduit să existaţi

Perioada de persecuţie a creştinilor din vremea împăratului Marcus Aurelius a fost jalonată de legea de excepţie atribuită lui Nero: Non licet esse vos (Nu vă este îngăduit să trăiţi). Deşi un împărat de un înalt caracter, filosof de formaţie stoică, filosofie care i-a conturat, de altfel, întreaga concepţie religioasă, Marcus Aurelius a pornit persecuţia împotriva creştinilor fiind foarte mult influenţat de retorii şi scriitorii păgâni ca Fronton şi Cels. La aceste „sfaturi“, s-au adăugat şi diferite cauze întâmplătoare, care au contribuit la agitaţia mulţimii: inundaţii, epidemii, războaie, toate puse pe seama creştinilor.

În această perioadă în care toată lumea privea la creştini ca la cei care aduc toată suferinţa pe pământ, cei trei tineri, plini de credinţa în Hristos, au distrus toţi idolii din vecinătatea locului în care locuiau. Aduşi în faţa scaunului de judecată, cei trei şi-au mărturisit fapta şi au recunoscut şi credinţa lor în Hristos. Astfel, au fost conduşi la închisoare şi li s-a poruncit să se lepede de credinţa lor pentru a nu fi omorâţi. În acelaşi timp, judecătorul i-a spus bunicii lor, Neonila, să meargă la temniţă pentru a-i convinge pe nepoţii ei să se lepede de credinţa creştină.

„De puterile lumeşti nu vă înfricoşaţi“

Neonila a ascultat de judecător şi mers în temniţă, dar nu pentru a-i convinge pe nepoţii ei să se lepede de Hristos, ci pentru a-i întări şi mai mult în credinţă. Se pare că judecătorul i-a comunicat Neonilei şi ce pedeapsă vor suferi cei trei tineri dacă vor persista în a sluji lui Hristos: spânzurare şi apoi ardere în foc. Plină de iubirea de Dumnezeu şi având mare nădejde la El, bătrâna Neonila va spune nepoţilor ei: „De puterile lumeşti nu vă înfricoşaţi, chiar dacă vă vor arde de vii. Strâns vă ţineţi de Stăpânul cel luminos Hristos şi de Evanghelia Lui. Căci El vouă v-a gătit împărăţie veşnică, bucurie şi lumină“.

Aceste cuvinte i-au întărit şi mai mult pe cei trei care, chemaţi fiind din nou de judecător, au mărturisit cu o şi mai mare ardoare pe Hristos. La auzul acestei mărturisiri, judecătorul i-a condamnat pe cei trei la moarte, aceasta constând în spânzurarea de copaci, biciuirea, apoi aruncarea în foc.

Sfântul Nicolae Velimirovici, în „Proloagele de la Ohrida“, spune că cei trei fraţi ar fi suferit moarte mucenicească în Franţa. Nu sunt date despre cum au ajuns aceşti trei tineri şi bunica lor pe teritoriul Franţei, dar ştim că cele mai crunte persecuţii sub Marcus Aurelius au fost în Galia.

De asemenea, istoria nu ne-a păstrat nici data aproximativă a momentului în care au suferit martiriul, dar putem presupune că până în 174-175. Ne bazăm, când spunem acest lucru, pe edictul de toleranţă dat în anul 174 de Marcus Aurelius, în urma victoriei romanilor împotriva populaţiei quazilor şi marcomanilor, în Germania. Cauza acestui edict ar fi fost soldaţii creştini care, prin rugăciunile lor într-o vreme de secetă, au salvat vieţile celorlalţi soldaţi. Astfel, „Dumnezeul creştinilor“, după cum spuneau contemporanii, a adus o ploaie rece în zona armatei romanilor şi grindină în zona adversarilor. Toate aceste evenimente ne sunt relatate de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în prima carte a Apologiei sale.

Iovila este atrasă de mărturia tinerilor

Bunica celor trei tineri a fost închisă şi condamnată la moarte prin tăierea capului. Aceasta întrucât nu ascultase ordinul judecătorului, ba mai mult, i-a încurajat şi le-a întărit credinţa celor trei condamnaţi în Hristos.

În timp ce tinerii erau chinuiţi, dar rezistau acestor torturi care le-au adus, în final, moartea, o femeie din popor, pe nume Iovila, profund impresionată de curajul, credinţa, dar mai ales de mărturia vie a experienţei lui Hristos, de care dădeau dovadă aceşti trei mucenici, a strigat cu voce tare: „Şi eu sunt creştină!“. La auzul acelor cuvinte, soldaţii au legat-o şi pe aceasta. Astfel, împreună cu Neonila, Iovila a suferit mucenicia prin tăierea capului, fiind botezată cu botezul sângelui.

Biserica Ortodoxă îi serbează pe cei trei mucenici şi pe bunica lor la data de 6 ianuarie.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!