Mocăniţa, bijuteria pe şine a Maramureşului

Otilia Bălinişteanu, 11 Iulie 2007

Ce poate fi mai banal în zilele noastre decât o călătorie cu trenul? Să mergi însă cu Mocăniţa prin inima unor munţi reci şi enigmatici, pe văi sălbatice, încărcate de vegetaţie, pe unde doar tăietorii de lemne mai umblă, se poate transforma în cea mai straşnică aventură a vieţii. Motiv pentru care, atunci când va fi să treceţi prin Vişeu de Sus, nu ezitaţi să faceţi o călătorie pe ultima cale ferată forestieră funcţională cu locomotivă cu abur din Europa.

Pornind de la Vişeu de Sus, dintr-o staţie veche a Căilor Ferate Feroviare (CFF), Mocăniţa şerpuieşte alene pe lângă coturile apei, când liniştite, când învolburate a ceartă a Vaserului, mergând până în Comanu, aproape de graniţa cu Ucraina. În fiecare zi, mica gară se umple de turişti, în majoritate străini. În schimbul a 30 de lei, oricine poate încerca senzaţiile unei călătorii neobişnuite în epoca trenurilor de mare viteză.

Pe un traseu de circa 31 de kilometri, cotind printre versanţi abrupţi şi pajişti domoale, încercând să ţină piept Vaserului, cu care se însoţeşte, Mocăniţa oferă privirii un spectacol unic: o splendidă vale de munte, necălcată decât de picioarele tăietorilor de lemne, atât de sălbatică încât numai dacă o vezi te poţi convinge.

Nu degeaba, pe la începutul secolului trecut, mai precis în 1906, pe când Maramureşul se afla sub aripa Ungariei, un notar din Vişeu, Vasile Man, dorind să scoată din anonimat (încă de pe atunci) valea Vaserului, o numea într-o carte „Elveţia Maramureşului“.

Atât de mult s-a împământenit această pecete de cuvinte, încât un mecanic buclucaş, reparând şi ciocănind să redea „sănătatea“ unei Mocăniţe, a botezat-o simplu şi sugestiv: „Elveţia“. Tovarăşii de breaslă nu s-au lăsat mai prejos, dând şi ei nume, cu diverse ocazii, Mocăniţelor ce le-au trecut pe sub povara ciocanelor: Măriuţa, Cristina, după numele ibovnicelor din tinereţe. Denumirile se pot vedea inscripţionate frumos, cu litere aurite sau roşii, pe botul locomotivelor ce-şi aşteaptă rândul să plece cu turişti.

Un tren forestier unic în Europa

Mocăniţa, devenită astăzi celebră în ţară şi în străinătate, era, la început, un tren de uz forestier, dirijat de o locomotivă cu aburi. De altfel, şi astăzi localnicii o folosesc la căratul lemnului.

Linia ferată care leagă Vişeu de Sus de Comanu, punctul final al traseului, este de ecartament îngust (760 mm) şi a fost construită în anii 1924-1932.

Şi atunci, ca şi astăzi, pentru micile cătune din sus de Vişeu, spre graniţa cu Ucraina, Mocăniţa era singurul mijloc de transport, singurul contact cu civilizaţia. Locomotivele cu aburi utilizate azi, cele care dau farmec trenului, au fost construite prin anii ’50 ai secolului trecut, la Reşiţa. Au fost restaurate şi reparate mereu şi acum sunt unice în Europa, pentru că nicăieri nu se mai circulă cu asemenea „bijuterii pe şine“. „Înainte vreme, Mocăniţa era folosită pentru transportul materialului lemnos. Pentru turişti e numai de doi ani încoace. Linia ferată e administrată acum de Romsilva“, ne-a explicat şeful trenului, Vasile Belciug.

Mocăniţa e disponibilă transportului turistic începând din aprilie şi până pe 20 octombrie, când face ultimul drum, înainte de căderea zăpezii. După această dată, îşi odihneşte osiile obosite de-atâta umblat în lunga iarnă de la munte. Din primăvară va începe iarăşi să urce pe lângă râu, pufăind veselă, încărcată de turişti curioşi.

Din Vişeu de Sus, de la o înălţime de 600 de metri deasupra nivelului mării, Mocăniţa se căzneşte din răsputeri să ajungă la 1.100 de metri, în zona Comanului, de unde se întoarce plină de buşteni.

Cu tot cu combustibil, o astfel de locomotivă cântăreşte 24,8 tone, iar la golire rămâne cu doar 20 de tone. Atunci când transportă doar turişti, locomotiva buclucaşă se opreşte la Făina, la 31 de km de Vişeu, cu două staţii înainte de Comanu, unde, la umbra unor foişoare din lemn, vizitatorii pot înţelege ce înseamnă cu adevărat linişte, aer curat şi susur cristalin de apă.

Cu Mocăniţa pe Vaser

Dimineaţa, înainte de ora 8.00, în staţia CFF Vişeu de Sus e deja agitaţie. O mulţime de străini cu rucsacuri-gigant în spate, dotaţi cu pături şi cutii frigorifice, se plimbă neliniştiţi prin curte.

La 8.30, în fiecare dimineaţă, de aici se dă startul trenului miniatural ce poartă curioşii pe văi neumblate.

Aşa arată programul, însă cum suntem în Maramureş, unde lucrurile se fac domol, ca şi vorba localnicilor, nici Mocăniţa nu se grăbeşte să apară. Stă ascunsă de ochii curioşilor, ca o fată mare, într-o baracă de lemn, sub poala pădurii, ceva mai sus de staţie.

După câteva zeci de minute de aşteptare, cocheta locomotivă soseşte şuierând mândru în gara înţesată de turişti. Ca la un semnal, aparatele foto încep să declanşeze, blitzurile se „lovesc“ de tabla înfierbântată, iar camerele video nu mai dovedesc să capteze imagini. Turiştii se înghesuie, o admiră când de aproape, când de departe, zâmbesc, se fotografiază printre aburii care ies cu nemiluita pe coşul locomotivei. Mocăniţa e „înfoiată“ ca un păun. Nu mai e nimeni ca ea.

Din cauza unui autocar cu elevi întârziaţi, trenuleţul porneşte mai târziu. Urcăm în vagoane. Cei dornici de un aer rece, tăios, aleg vagoanele terasă, unde au posibilitatea să filmeze în tihnă. Există însă şi un risc acolo: să ajungi la destinaţie negru-tăciune pe faţă şi haine, din cauza funinginii care iese din coşul Mocăniţei, după ce e „hrănită“ cu lemn din belşug. Noi am ales un vagon-clasă, cu băncuţe de lemn şi geamuri rabatabile, de unde poţi admira în voie peisajul.

După o serie de şuierături ameninţătoare, scârţâind din toate încheieturile, Mocăniţa porneşte la drum, pufăind şăgalnic. În urmă lasă nori întregi de abur, plutind peste pajişti şi case.

„Noi suntem hrăniţi de Vaser, cum sunteţi dumneavoastră de oraşe“

Primele şi ultimele sate de pe traseul Mocăniţei sunt Novăţ, Cozia şi Novicior. Sunt cătune mici, aşezate primejdios sub povârnişul muntelui, în locuri în care nici prin minte nu ţi-ar putea trece că e rost de construcţie.

Valea Vaserului e strâmtă prin aceste locuri şi nu lasă loc decât firului învolburat al apei şi liniei înguste pe care circulă bătrânul tren. În afara lui, altă maşinărie nu ajunge pe aici. Oamenii s-au obişnuit cu şuierul întrerupt al locmotivei, cu aburii pe care-i lasă ca o dâră în urmă. Îl aud de departe şi ies pe la porţi.

Trecerea Mocăniţei e la fel de naturală ca şi cântatul cocoşului. Dacă într-o zi n-ar trece, universul lor n-ar mai fi la fel. Bătrâni sau copii, ciobani sau tăietori de lemne, toţi cei pe care i-am văzut pe drum fac din mână de departe şi zâmbesc cu sinceritate turiştilor. Totuşi, în mintea lor nu mai e loc de mirare, de surpriză la vederea trenului. „Apăi noi, domniţă, suntem hrăniţi de Vaser, cum sunteţi dumneavoastră de oraşe“, ne-a spus un tăietor de lemne, coborând la Cozia, vrând să ne dea de înţeles că sunt sătui de Vaser, că nu-i mai surprinde nimic.

Şase ore dus-întors cu şase metri steri de lemn înfulecaţi

Plimbatul cu Mocăniţa pe Valea Vaserului durează trei ore la dus şi alte trei la întors. Locomotiva pufăie greu, când încearcă pieptiş puterea muntelui. Din 10 în 10 kilometri se opreşte, obosită, să ia apă în pântece şi să înfulece bucăţi mari de buştean.

Muncitorii care-o pun zilnic în mişcare au avut grijă să amenajeze din timp, pe cursul râului, câteva ochiuri de apă, din care să-şi tragă forţa „Elveţia“, „Ecaterina“, „Cristina“ sau „Măriuţa“, una dintre locomotivele agăţate în capul Mocăniţei. „La un drum din ăsta, locomotiva consumă şase metri steri de lemn şi mai poate fi pus şi cărbune. Alimentăm mereu cu apă şi cu lemne, cam în jur de 10 kilometri, chiar 15 uneori, în funcţie de greutatea pe care o avem“, ne-a mai explicat şeful trenului.

„Bătrâna mocăniţă“ duce cu greu vagoanele în inima pădurii, patinând şi aruncând scântei. Sunt necesare opriri chiar şi pentru „tenderul“ improvizat - vagonetul cu buşteni pentru foc - a cărui capacitate trebuie completată la loc.

După un drum şerpuit după cum apar coturile apei, trenuleţul soseşte în staţia Făina, o haltă părăginită în care mai poposesc, exceptând turiştii, doar muncitorii care lucrează la exploataţiile forestiere din zonă.

Drumul Mocăniţei e, de fapt, mai lung, ajungând până la Comanu, la doi kilometri de graniţa cu Ucraina, însă pe turişti îi lasă mai jos, la Făina, să admire peisajul şi să ia prânzul la aer curat. În fiecare zi, cam 200-250 de vizitatori ajung aici.

Timp de o oră şi jumătate, locomotiva se joacă pe şine, făcând tot soiul de manevre. Apoi, zglobie şi gata de drum, îşi agaţă vagoanele în spate şi, pufăind cu grozavă mândrie, porneşte la vale. Pe drum, 5-6 frânari o domolesc şi-o strunesc să nu scape de pe şine, ca pe un cal nărăvaş.

Turiştilor le-au mai rămas trei ore de admirat privelişti cum rar ai ocazia să vezi. După o coborâre spectaculoasă, în care vagoanele se leagănă ameninţător, ajungem cu bine în staţia de la Vişeu. Mocăniţa, prăfuită, încă mai pufăind funingine aprinsă, se opreşte. Pentru o noapte se va odihni în voie. Mâine dimineaţă alţi copii gălăgioşi, alte grupuri de polonezi, unguri, nemţi şi franţuzi vor sporovăi în limba lor, mirându-se de cât de frumoasă poate fi această parte a României.

Ape minerale medaliate cu aur la Viena

Zona Vaserului este cunoscută în tot Maramureşul pentru numeroasele izvoare de apă minerală de care dispune. Demult, pe la începutul secolului al XX-lea, autorităţile maramureşene au transportat aceste ape minerale, în butoaie de lemn, la Viena, unde au primit medalia de aur la o expoziţie de profil. Aceste izvoare constituie şi astăzi o sursă valoroasă de tratament.

Vaserul este principalul afluent al râului Vişeu, care, la rândul său, se varsă în Tisa. În drumul său, străbate o distanţă de peste 60 km pe traseul Novăţ-Cozia-Novicior-Bardău-Botizu-Făina-Măcârlău-Comanu, în paralel cu linia ferată cu ecartament îngust pe care circulă Mocăniţa. Fiecare staţie a acestui traseu poate constitui un posibil punct de plecare al turistului spre Munţii Maramureşului.

Tăietori de lemne slovaci pe Valea Vaserului

Istoria Văii Vaserului este legată de exploatarea pădurilor din zonă, practicată în mod organizat o dată cu apariţia etnicilor zipseri de origine germană (locuitori din provincia Zips - Slovacia), castă profesională cunoscută ca tăietori de lemne. Aceştia au fost chemaţi de Maria Teresa pentru a organiza exploatarea pădurilor, pe atunci proprietate regală pe Valea Vaserului, Maramureşul aflându-se sub dominaţie austro-ungară. Anul apariţiei acestei etnii în zona Vişeului se presupune a fi 1773.

Lemnul a fost exploatat şi transportat la începuturi prin practicarea plutăritului, foarte bine organizat pe râul Vaser, unde buştenii erau tăiaţi cu ajutorul topoarelor, trimişi pe jgheaburi cu apa, adunaţi cu ajutorul stăvilarelor construite de-a lungul văii, în zonele Măcârlău şi Făina, iar de aici se formau plute în grup de câte 4-5 persoane, care erau aduse pe apa Vaserului până la confluenţa cu râul Vişeu. Mai departe se formau convoaie de plute depăşind cantitatea echivalentă a 100 de vagoane, care luau calea Tisei şi a Dunării. Plutaşii de pe Vaser, povestesc localnicii, au fost predecesorii vestiţilor plutaşi ai Bistriţei. Acest sistem de transport cu ajutorul plutăritului a continuat până în 1918, când zona Tisei a devenit zonă de graniţă, iar activitatea ţinuturilor Vişeului a fost practic blocată.

Încă două Mocăniţe în Alba şi Suceava

Alte două trenuri cunoscute sub denumirea de „Mocăniţă“ mai există în judeţele Alba şi Suceava. În Alba, autorităţile locale au apelat la un artificiu legislativ pentru salvarea de la topit a liniei fostului trenuleţ care străbătea Apusenii, declarând Mocăniţa monument istoric. Acolo, linia de ecartament îngust a fost construită în 1912. În Suceava, o altă Mocăniţă gâfâie şi pufăie mândru în lungul comunei Moldoviţa, pe un traseu de 3,6 km, partea recondiţionată dintr-o cale ferată lungă de 24 de kilometri. Calea ferată cu ecartament îngust de la Moldoviţa a fost construită de un proprietar de gater din München, Louis Ortiep, şi dată în folosinţă în anul 1888. Iniţial, traseul avea 23,9 kilometri, de la Moldoviţa la Rososa.

Cum puteţi ajunge să vedeţi Mocăniţa

Dacă alegeţi să călătoriţi cu trenul, veţi urma ruta Bucureşti-Sighetul Marmaţiei şi veţi coborî în staţia Vişeu de Sus. Aici, orice localnic vă va îndruma către staţia CFF, de unde, în fiecare dimineaţă, la 8.30 porneşte trenuleţul minune.

Dacă însă veniţi cu maşina dinspre Baia Mare sau Satu Mare, va trebui să ajungeţi mai întâi la Sighet, iar de acolo, după încă o oră de mers pe Valea Vişeului, veţi ajunge la destinaţie.

Cei care vin de la Câmpulung Moldovenesc sau Vatra Dornei vor trebui să treacă prin Pasul Prislop şi să ajungă la Borşa, iar de aici, după alte 20 de minute, ajung la Vişeu de Sus. În cazul în care porniţi din Transilvania, mergeţi pe şoseaua care însoţeşte celebra cale ferată Salva-Vişeu, până la Moisei, iar de aici în numai zece minute veţi ajunge la Vişeu. Preţul unui bilet pentru adulţi este de 30 RON, dus-întors, iar pentru elevi şi studenţi - 20 RON. Copiii cu vârsta de până la şase ani beneficiază de gratuitate.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!