Reportaj
Monahia Maria Bălan, un chip al înţelepciunii şi statorniciei

Monahia Maria Bălan, un chip al înţelepciunii şi statorniciei

Nicoleta Olaru, 17 Iulie 2013

Pe maica Maria Bălan nu ai cum să n-o îndrăgeşti dacă ai prilejul s-o întâlneşti. E blândă, înţeleaptă şi are o smerenie şi o curăţie sufletească care te duc cu gândul la cuvioasele maici de altădată. Vorbeşte cu duioşie şi sinceritate şi îţi transmite o pace care îţi inundă sufletul. S-a format lângă oameni de o înaltă ţinută morală şi duhovnicească, iar Dumnezeu a înzestrat-o şi cu darul cunoaşterii mai multor limbi străine, prin care s-a făcut de folos în mănăstire şi în societate. A trăit în lume ca în mănăstire, iar în mănăstire încearcă să se apropie tot mai mult de cer. Cât a fost în lume, de fapt, a desfăşurat o misiune importantă pentru răspândirea cuvântului mântuitor prin intermediul scrierilor sfinte.

Este sora arhi­man­dri­tului Ioanichie Bălan, cunoscutul au­tor al „Convor­bi­rilor du­hov­ni­ceşti“, unul dintre marii duhov­nici pe care i-a dat Mă­năs­tirea Si­hăstria, şi se nevoieşte în Mă­năs­tirea Agapia de 31 de ani. S-a născut într-o familie cu nouă copii, la praznicul Naşterii Mai­cii Domnului, 8 septembrie 1949, în Stăniţa, judeţul Neamţ, şi a primit numele Născătoarei de Dumnezeu. A urmat cursu­rile primare şi gimnaziale în Stă­niţa, liceul la Roman, iar fa­cul­tatea în Bucureşti - Comerţ Ex­terior, astăzi Relaţii In­ter­na­ţi­onale. L­a vârsta de numai 7 ani ştia deja ce o să devină „când va fi mare“, aşa că, la întrebarea învăţătorului, a răspuns răspicat: că­lu­gă­riţă.

„Cunoaşterea limbilor străine m-a ajutat mult“

Când fratele mai mare, Ioan, a plecat la mănăstire, Maria a­vea numai două luni. O auzea pe mama, Elena, vorbind deseori des­pre părintele Ioanichie, care le trimitea cărţi de învăţătură creş­tină. L-a cunoscut la 8 ani, când părintele Ioanichie a venit pe acasă împreună cu părintele Cleopa Ilie şi a adus atunci ma­nuscrise, poezii, însemnări pre­ţi­oa­se pe care le-a dosit undeva, presimţind vremuri grele pentru Biserică. La mănăstire l-a vizi­tat când avea 14 ani. „Era slab şi cu o înfăţişare severă. Abia mi-a dat mâna să i-o sărut şi m-a trimis la biserică. Am mers apoi la cimitir şi la bibliotecă. Mă ispitea cu fel de fel de în­tre­bări de credinţă, ca să vadă ce ştiu. În bibliotecă m-a lăsat să aleg între cărţile de la apus ori răsărit. Eu bineînţeles că le-am ales pe cele laice, de la apus. Nu a fost întru totul de acord cu alegerea mea, aşa că m-a pus repede la punct: cât am stat acolo mi-a dat cărţi duhovniceşti să ci­tesc“, îşi începe monahia Maria Bălan firul lin al povestirii din care nu poate lipsi părintele Ioanichie Bălan.

A lucrat în Comerţul Ex­te­rior, o sarcină care presupunea în primul rând cunoaşterea cel puţin a două limbi străine. Iar mai­ca ştia franceză, engleză, ger­mană, rusă, greacă, ebraică. „Cunoaşterea limbilor străine m-a ajutat mult şi în viaţa de mă­năstire. Mi-era drag şi le în­vă­ţam cu uşurinţă. Acesta a fost darul meu. Mi-a plăcut foarte mult să învăţ cât mai multe limbi şi aşa m-am făcut de folos“. Dacă o întrebi cum se învăţau pe atunci limbile străine, tehnic vor­bind, maica îţi enumeră prin­tre metodele folosite magnetofo­nul din laboratoarele fonice, căr­ţi­le cu povestioare în limbă str­ă­i­nă, dar şi comunicarea, pe care profesorii puneau mare accent. „Când îmi amintesc vremurile acelea.... Era foarte multă bu­nă-cuviinţă. Noi, studenţii, eram ca nişte copii nevinovaţi, cu mul­tă dragoste frăţească şi spirit de jertfă“, spune maica Maria.

A lucrat într-un spaţiu securi­zat, a fost urmărită, dar şi-a vă­zut de ale ei. Era deosebit de con­ştiincioasă la locul de muncă, de unde pleca să se reculeagă cel mai adesea la Mănăstirea An­tim. „Mi-amintesc că odată am încheiat un contract mare şi am mers împreună cu şeful de serviciu şi cu directorul adjunct la o masă de protocol. Şi, fiind şi un evreu printre noi, şefu' m-a pro­vocat la o discuţie care avea ca temă vedenia Sfântului Apostol Petru din Faptele Apostolilor, cu faţa de masă cu mâncăruri ne­cu­rate. Nici nu mi-am dat seama care era scopul abordării unui ast­fel de subiect şi nici nu mă fe­ream în nici un fel. M-au ascultat o vreme, cum vorbeam cu patos, după care directorul mi-a zis aşa, pe un ton duios: «Dom­ni­şoară, prea des vă văd la bra­se­ria din Calea Rahovei...» M-am prins că se referea la Mă­năs­tirea Antim. Şi am răspuns atunci fără pic de şovăială: «Eh, ce să fac, domnule director, dacă îmi place să beau». S-au amuzat şi n-au mai zis nimic“, povesteşte maica Maria. Nu se puteau lipsi de un om capabil, iar maica aşa gândeşte şi acum, că altceva nu aveau ce să-i facă, decât să o dea afară. Şi nu au „incomodat-o“ în nici un alt fel, decât că nu i-au recunoscut meritele pe măsura competenţei.

Amintiri cu părinţii Stăniloae, Galeriu, Ghiuş

A fost ucenică apropiată a părintelui Dumitru Stăniloae şi a răspuns dorinţei marelui te­o­log de a-şi vedea laolaltă artico­le­le publicate în diferite periodi­ce ale vremii. Trăia foarte mo­dest şi nu-şi permitea să le xero­co­pieze, aşa că a făcut apel la mă­năstiri care s-au înscris pe lis­tă pentru a primi scrierile pă­rin­telui Stăniloae şi au trimis bani necesari fotocopierii artico­le­lor. Şi chiar la locul de muncă, tâ­năra Maria, cu o geantă grea, pe care abia o ducea, xeroxa arti­co­lele părintelui Stăniloae. „Ori­cine se bucura în vremurile acelea grele să facă un bănuţ în plus, după programul de lucru. Aveam câte o porţie la xerox în fiecare zi, după cum obţineam de la biblioteci periodicele. Toată gar­soniera unde locuiam era în­ţe­sată cu exemplare fotocopiate, pentru că mai rămâneau locuri care nu se puteau citi după xerox şi atunci le completam de mâ­nă. Eram cuceriţi de părintele Dumitru Stăniloae, de cuvântul său viu. Mergeam acasă la părintele cu alţi prieteni pe care îi cunoscusem la cursurile lui Ioan Alexandru. Nişte oameni cu totul şi cu totul deo­se­biţi, părintele şi doamna pre­o­tea­să, cu multă dragoste şi foar­te smeriţi. Parcă-l văd pe Dealul Patriarhiei cum îşi ridica pă­lă­ria şi făcea repede o prosternare înainte să apuci tu să-l saluţi. Aşa era şi părintele Galeriu - iu­bea foarte mult tinerii“, îşi a­min­teşte maica Maria, iar faţa i se luminează şi mai mult când vor­beşte de aceste „clipe de fru­mu­seţe rară“ din viaţa sa.

A fost şi lângă părintele Be­ne­dict Ghiuş, la Cernica, pe care l-a ajutat pe parcursul a doi ani, după ce termina programul la serviciu, la manuscrisele Pro­loa­gelor. Părintele Benedict su­fe­rea de Parkinson şi nu mai pu­tea scrie, aşa că dicta din ciornele sale, unde diortosise textul, iar tânăra Maria scria. „Am stat lângă un sfânt. Îmi amintesc câtă recunoştinţă avea părintele Benedict... Asta ne-a ţinut pe noi tinerii atunci. Bucuriile aces­tea înalte, duhovniceşti, tră­i­te lângă oameni mari, care ne um­pleau sufletele. Că munca de ne­gustorie pe care o făceam era aridă“, mărturiseşte maica.

La cursurile lui Ioan Alexandru

O altă etapă frumoasă din via­ţa viitoarei monahii Maria a fost perioada Ioan Alexandru. L-a cunoscut prin intermediul pă­rintelui Ioanichie Bălan, care a avut grijă ca sora mai mică să tră­iască într-un mediu bun, să­nătos. Cunoscutul poet creştin a predat în anii '70, la Uni­ver­si­ta­te, în Capitală, cursuri de limbă şi literatură ebraică şi litera­tură com­parată. Cursuri facultative, prin intermediul cărora poetul transmitea de fapt mesajul său de suflet. Deşi terminase facul­ta­tea şi avea un serviciu despre care am spus câte ceva, tânăra Maria îşi lua concedii fără plată pentru a ajunge la întâlnirile cu Ioan Alexandru. „De la patru oameni, câţi au fost la început, cu care Ioan Alexandru chiar a făcut gramatica limbii ebraice, am­fiteatrul s-a umplut ulterior la refuz. Venea lume foarte di­ver­să, însetată de cuvântul  unui om inspirat. Ajungeau întâmplător şi evrei, care veneau să vadă ce se în­tâm­plă acolo, şi ulterior se converteau. Ioan Alexandru avea o mare priză. Vorbea la început mai filocalic, mai acoperit, şi du­pă aceea tot mai deschis. Începea cu Vechiul Testament şi ter­mi­na cu Hristos. Ieşeam cântând de acolo“, îşi aduce aminte cu bucurie maica Maria. Ioan Alexandru a avut o înrâurire extraordinară asupra tinerilor. „Îmi amintesc că la început foar­te mulţi din cei pe care i-am cu­nos­cut nu credeau în Dum­nezeu. S-au schimbat datorită în­râuririi sale. S-au dus la spovedit pe la 5 dimineaţa. Se în­vârteau în jurul Patriarhiei şi în­trebau, la fel ca pe Înaintemergătorul Domnului, noi ce să facem?  Tinerii aveau mare ne­vo­ie atunci de sfătuitori; se sim­ţeau îngrădiţi, trăiau în minciu­nă, erau derutaţi, voiau să ple­ce...“, destăinuie maica Maria. Aceşti tineri au devenit apoi co­la­­boratori la Convorbirile du­hov­­niceşti ale părintelui Ioa­ni­chie Bălan, cei care l-au ajutat pe scriitorul bisericesc, în­de­o­sebi cu corectura, să scoată la lumină cuvântul mântuitor.  

Maica Maria i-a cunoscut şi pe părinţii Iachint Unciuleac de la Putna şi Sofian Boghiu, care i-au fost de real folos du­hov­nicesc.

În braţele lui Hristos, la Agapia

Când s-a alăturat obştii Mă­năs­tirii Agapia, Maria avea 33 de ani. Dorul de a fi permanent cu Hristos a biruit-o. Chemarea o avea demult. Îşi terminase stu­diile, lucrase zece ani, făcuse misiune în lume, cunoscuse oameni duhovniceşti cărora le urma exem­plul. La întrebarea despre cât de mult a influenţat-o părintele Ioanichie Bălan în alegerea căii înguste a monahismului, mai­ca Maria răspunde că părintele Ioanichie era foarte delicat şi nu a îndemnat-o niciodată pe ce drum să apuce. „Părintele Ioa­nichie credea că e foarte important să fiu foarte hotărâtă pen­tru acest pas important. Vo­ia să-mi vadă statornicia gândului. Chiar îmi spunea că una e că­lugăria din cărţi şi alta din ce trăieşti. Eu eram o fire foarte fragilă şi părintele făcea referire deseori la aspectul acesta când vorbeam despre călugărie. Îmi spu­nea că pregătirea pentru mă­năstire trebuie făcută bine în lume. Mă sfătuia când eram în lume să fiu răbdătoare, retrasă, tă­cută, smerită. O maică de la Vă­ratic însă, la care mergeam în va­canţe, rudă cu noi, mi-a zis la un moment dat că părintele Ioa­nichie s-ar bucura mult dacă aş veni la mănăstire. Asta m-a pus pe gânduri“, mărturiseşte maica Maria.

Şi, într-adevăr, părintele Ioanichie s-a bucurat cu bucurie duhovnicească când sora mai mică, la care a ţinut foarte mult, a ales aceeaşi cale. A continuat să o întrebe mult timp, prin di­verşi mesageri, dacă mai are bucu­rie. Se referea la bucuria pe care o are începătorul când se re­găseşte în braţele lui Hristos, în viaţa de mănăstire.

A primit-o vrednica de po­me­ni­re stareţă de atunci, maica Eus­tochia Ciucanu, căreia, după spusele maicii Maria, îi plăcea să aşeze omul potrivit la locul po­trivit, să le folosească da­ru­rile, chiar dacă îi proba la început; şi aşa a făcut şi cu mai­ca Maria, pe care a apreciat-o că era om cu carte. „Maica Eus­to­chia a fost un om aparte, era exact ca o mamă. Când te vedea că ajungeai istovit de la muncă, te lua deoparte şi te încuraja cum ştia ea mai bine. Îţi arăta o rân­du­nică, o floare, îţi spunea că, uite, vin sărbătorile şi te vei odih­ni, te lua a doua zi la Agapia Ve­che... Făcea ce făcea şi te sco­tea dintr-o stare dificilă prin ca­re treceai“, descrie maica Maria Bălan.

În viaţa de mănăstire l-a avut ca povăţuitor pe ieroschim. Pai­sie Olaru, care a stat la Sihla pâ­nă în '85, când s-a îmbolnăvit şi a fost dus la Sihăstria. Întrucât era la ascultare în timpul zilei, îm­preună cu alte surori de mă­năs­tire luau binecuvântare de la maica stareţă şi urcau noaptea la Sihla, cei opt kilometri, pentru a-şi aşeza sufletele istovite în poala duhovnicului drag. „Nici nu simţeam greutatea drumului, chiar dacă era după o zi de muncă. Numai gândul că ne ducem la părintele nostru ne dădea aripi. Mare mângâiere a fost atunci părintele Paisie“, spu­ne maica. De la părintele Paisie maica Maria a învăţat să fie liniştită, tăcută şi să mân­gâie sufletele aflate în ispită. „La părintele Paisie, dragostea şi frăţia erau de căpetenie. Avea dânsul un cuvânt, că la mă­năs­ti­re vin oameni necunoscându-se, trăiesc neiubindu-se şi mor ne­plângându-se, prin care deplângea tocmai aspectele pe care dânsul le punea pe primul plan. Părintele ne învăţa să zâmbim celui ce ne-a supărat“, îşi amin­teşte maica Maria.

A trecut aproape prin toate ascultările de obşte, a fost la pră­şit, la fân, la cules recolta, la stupi, la cancelarie. În toate s-a simţit mulţumită şi a dat laudă lui Dumnezeu, dar cel mai mult i-a plăcut să îngrijească bolna­vii, bătrânii şi să se ocupe de a­ni­­male. A învăţat repede să facă injecţii şi se trezea bucuroasă dimineaţa foarte devreme pentru tratamentul maicilor bolnave. S-a ocupat şi de îngrijirea animalelor. Se simţea foarte bine când, după un program de birou, între zidurile de piatră ale cancelari­ei, ieşea afară şi putea să se bucure de fiecare rază de soare, de cântecul păsărelelor, de frumuseţea florilor. „Era multă dragoste atunci în mă­năs­tire. Îmi amintesc acum, şi par­că mi se umple sufletul, cum eram odată la prăşit. Eu nu aveam experienţă şi rămăsesem la urmă. Meditam, mă mai ru­gam... Deodată văd în faţa mea rândul prăşit. O fată de o parte, alta de cealaltă îmi veniseră în ajutor. Şi se petreceau deseori ast­fel de fapte ale dragostei creş­ti­neşti. Iarna, ne trezeam pe la două dimineaţa şi mergeam la mai­cile bătrâne să le facem că­rări ca să poată ieşi la biserică. Alte dăţi mergeam să luăm cuvânt de zidire sufletească, cuvânt cu putere multă; erau mul­te maici bătrâne şi cu trăire. Le mai întorceam pe cele care erau la pat, le frecţionam, le cântam cân­tările Paştilor sau ale Cră­ciu­nului. Dar atunci eram multe şi voinice maicile, sănătoase, în­vă­ţate cu greul; acum suntem cu toate firave. Vedeai atunci o maică la 70 de ani cum despica o că­ruţă cu lemne“, relatează mai­ca Maria.

A predat la seminar, a făcut traduceri şi a participat la conferinţe

A predat apoi, în anii '90, la seminarul mănăstirii, reîn­fiin­ţat atunci de maica Eustochia Ciu­canu, a făcut traduceri din şi în limbile pe care le cunoaşte, a participat la mai multe confe­rinţe naţionale şi internaţionale ca delegat al Mănăstirii Agapia, al Arhiepiscopiei Iaşilor sau al Patriarhiei Române. Acum, când îşi aminteşte de perioada aceasta, se gândeşte, cu o urmă de regret, că poate nu a avut ha­rul, trăirea aceea mare de a converti la Ortodoxie, că nu a găsit cuvântul cu răsunet în inima omului. 

Acum maica Maria e bolnavă. S-a retras, cu o ucenică, potrivit tradiţiei mănăstirii, într-o că­su­ţă, la viaţa de sine a Agapiei. O că­suţă a satului mănăstiresc care rămăsese pustie după ce ma­i­ca bătrână care a locuit aici a fost transferată la Căminul pen­tru bătrâni „Cuvioasa Eus­to­chia“ al Mănăstirii Agapia, unde sunt îngrijite maicile bolnave ră­mase singure.

A rămas statornică de la început în mănăstirea de me­ta­nie. I-a fost şi greu, a avut ispite, dar şi bucurii, nu i-a priit deloc cli­ma umedă a locului, dar iu­beş­te mănăstirea şi aici se simte acasă. „Când lipsesc câteva zile, în general pentru probleme de să­nătate, mi-e dor de casă. Mi-e dor să văd maicile, mi-e dor de mă­năstire, parcă nu mai am răb­dare... îmi doresc să mă în­torc cât mai repede“, ne-a mai spus maica Maria.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!