Documentar
Monahismul ortodox român la început de veac XX. Apologeţi şi reformatori

Monahismul ortodox român la început de veac XX. Apologeţi şi reformatori

George Enache, 19 Martie 2010

Pentru cel hrănit cu lecturi din Pateric şi cărţi de istorie care subliniază excepţionalul rol spiritual şi cultural al mănăstirilor pentru istoria Evului Mediu românesc, lectura unor texte dedicate monahismului din veacul al XIX-lea românesc poate fi şocantă. Multe din aceste texte aparţin unor laici, făcând parte dintr-un curent anti-monahal, care s-a dezvoltat progresiv în Europa, pornind din anii Reformei şi culminând cu revoluţia franceză. Monahismul era atacat deoarece era considerat o formă inutilă de existenţă, fiind contrară naturii umane. Pentru justificarea inutilităţii vieţii monahale erau exploatate şi valorificate la maximum toate deficienţele şi slăbiciunile constatate ale sistemului. Orice cădere, cât de mică, de la rigorile monahale, era considerată un semn al inadecvării acestor exigenţe la natura umană.

În apărarea monahismului s-au ridicat numeroşi oameni ai Bisericii, care au arătat contemporanilor că reproşurile la adresa monahismului creştin nu erau întemeiate. Având un caracter apologetic, aceste demersuri încep destul de timid în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin vocile unor clerici cărturari, care de obicei recurg la autoritatea Sfinţilor Părinţi, prin traducerea celor mai importante texte ale acestora referitoare la monahism. Unul dintre aceştia a fost protosinghelul Gherasim Safirin, viitor episcop de Roman, care în 1883 tălmăceşte Al doilea discurs contra adversarilor vieţii monastice, al Sfântului Ioan Gură de Aur. Firesc, argumentaţia teologică şi spirituală a marelui părinte al Bisericii este impecabilă şi extrem de convingătoare, însă, când acest text a fost scris, în veacul al IV-lea d.Hr., el pornea de la alt context istoric şi moral, când în societatea romană domina deja un curent pro-ascetism şi anti-civitas (împotriva vechilor valori ale cetăţii antice). În schimb, lumea modernă cultiva drept valori supreme activismul, spiritul cetăţenesc, implicarea totală în viaţa statului şi a societăţii. Din acest motiv, alături de reamintirea marilor valori spirituale ale creştinismului, era necesară antrenarea unui dialog activ cu modernitatea, prin care să se construiască un nou discurs, adaptat noilor realităţi, menit să arate specificitatea monahismului, dar, în acelaşi timp, caracterul său "modern", permanent actual. Această antrenarea a teologiei în dialogul cu modernitatea se produce la începutul veacului XX, constituind un moment important din dezvoltarea gândirii teologice româneşti.

O apologie modernă

Preocupat încă din vremea seminarului de destinele Bisericii căreia îi aparţinea, viitorul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, s-a interesat de timpuriu şi de spinoasa problemă a monahismului în general, precum şi a monahismului ortodox român în special, scriind mai multe lucrări pe această temă. Una dintre ele se intitulează "Din istoria vieţii monahale", fiind tipărită la Bucureşti în 1911. Lucrarea era unică în peisajul publicistic românesc din acea perioadă, nu neapărat prin informaţiile de natură ştiinţifică pe care le conţinea, cât prin temele principale ale discursului.

Rostul redactării lucrării este evidenţiat în următorul fragment: "Nu ştim dacă va mai existând astfel vre-o altă instituţiune însemnată, al cărui rost să se cunoască la noi mai puţin ca acel al monahismului. Noi, în deosebi, nu cunoaştem rostul acestui fel de viaţă, pentru că nu-i ştim bine nici cauzele care i-au dat naştere, nici fazele prin care a trecut în decursul veacurilor, nici serviciile ce au adus cândva şi ar mai putea aduce societăţii omeneşti".

De aici se naşte un prim reproş la adresa detractorilor monahismului, anume faptul că monahismul nu este o instituţie care să fi apărut doar într-un context istoric particular şi care, mai devreme sau mai târziu, în urma evoluţiei societăţii, ar urma să dispară. Unul dintre contraargumente este răspândirea universală a modului de viaţă monahal în diverse societăţi şi timpuri. Pe de altă parte, Visarion Puiu afirmă că există instituţii care "se nasc din cauze superioare, pentru împlinirea unei nevoi universale, şi care pentru acest motiv sunt menite a străbate veacurile realizând scopuri măreţe". Ori, "instituţia care per excelentiam întruneşte condiţiile" este Biserica creştină, care a dat naştere, "întocmai ca o tulpină vie, dar eternă, la două ramuri, la alte două instituţiuni: şcoala ajunsă sub formele ei de azi, menită a dezvolta în mod deosebit spre binele vremelnic al omenirii, cunoştinţele şi practicile ştiinţifice şi religioase, şi monahismul creştin, menit a fi un fel de pepinieră unde să se dezvolte cunoştinţele şi practicile unei vieţi morale alese, unei vieţi creştine superioare, izvorâte din legile şi sfaturile ce creştinismul prezintă omenirii pentru binele ei etern".

Deja, prin aceste afirmaţii, Visarion Puiu sugera rostul fundamental al monahismului creştin, care însă nu a fost foarte bine înţeles de unii, deoarece el a fost gândit laolaltă cu alte forme de monahism, provenit din alte culturii şi religii. Din acest motiv, până a ajunge să discute cazul concret al monahismului creştin, Visarion Puiu întreprinde o amplă investigaţie asupra manifestărilor ascetice ale celor mai importante tradiţii monahale (budism, hinduism, islam, tradiţia religioasă păgână greco-romană). Faţă de toate aceste tradiţii, creştinismul prezintă trăsături specifice, care nu pot fi confundate.

"Revoluţia creştină" şi adevăratele mize ale monahismului

Pentru Visarion Puiu, apariţia creştinismului a însemnat pentru întreaga omenire o revoluţie, deoarece scopul său suprem este moralizarea lumii: "Creştinismul prezintă omului un ideal mai mult moral decât intelectual. Cine urmează lui Hristos intră mai mult într-o şcoală de religiune şi de virtute, decât de filozofie".

Pentru atingerea acestui scop înalt, "creştinismul, spune Visarion Puiu, caută mai întâi să distrugă răul individual, şi prin aceasta trece la stingerea celui social". Pornind de la acest obiectiv s-au definit şi cele trei principii fundamentale ale monahismului creştin: sărăcia de bună voie, fecioria de bună voie şi smerenia. Monahismul nu este unicul stil de viaţă propus creştinilor: "creştinismul prezintă omului două feluri de viaţă: una comună tuturor creştinilor, şi alta deosebită, pe care o trăiesc numai parte din ei. Cea comună e cea recomandată de biserică oamenilor, care, pe lângă mântuire, nu caută şi o perfecţiune. Cea deosebită e aceea ce pune omului la îndemână şi putinţa de a duce o viaţă prin ajutorul căreia poate ajunge o perfecţiune morală, spre care în mod deosebit îl duc aşanumitele sfaturi evanghelice". Aceasta este calea monahismului. Prin urmare, "nu fuga de lume cu suferinţele ei a dat naştere monahismului creştin, ci dorinţa unora dintre creştini de a ajunge la un ideal mai înalt de perfecţiune morală".

Investigaţia istorică arată pe deplin, în opinia lui Visarion Puiu, rostul înalt pe care monahismul l-a îndeplinit în cadrul Bisericii, care nu s-a rezumat numai la desăvârşirea spirituală. Trecerea de la singurătatea anahoretului la spiritul cenobitic a însemnat un plus pentru monahismul creştin. Din această perspectivă, Visarion Puiu manifesta o deosebită preţuire pentru Sf. Vasile cel Mare: "Dar monahismul acesta de la început, desigur s-ar fi sălbăticit în pustie, unde a fost întemeiat, dacă un mare admirator al său, care vedea în el un fel de filozofie creştină practică, nu l-ar fi adus prin apropierea satelor şi oraşelor, şi nu i-ar fi dat între anii 360 şi 370 nişte reguli care-l făcură durabil. Acest mare admirator al monahismului a fost Sf. Vasile cel Mare, mai târziu Mitropolit al Cesareei din Capadocia. El organizează monahismul în sensul să fie, cum zicea el, o filozofie creştină, care să aducă monahilor mântuire, dar şi lumii folos". Astfel, organizarea riguroasă a vieţii monahale şi înrolarea ei în viaţa bisericii şi a societăţii a fost un fapt benefic pentru toată lumea. Monahismul nu trebuie privit ca o negare a societăţii, ci doar ca un alt mod de existenţă, legat însă de restul lumii prin idealul moral comun. Fiind prin urmare o parte a corpului social, monahismul nu poate fi considerat o aberaţie, un accident al istoriei, aşa cum îl considerau detractorii săi.

Stat, societate şi monahism

Treptat, asemenea texte au devenit tot mai rare. "Spiritualismul" de care a fost cuprinsă cultura română după Primul Război Mondial făcea ca apologiile monahismului să devină superflue. Înalta valoare spirituală a acestui mod de viaţă a devenit un lucru de la sine înţeles, interesul focalizându-se de acum asupra modului în care mănăstirile româneşti pot redeveni acele focare de duhovnicie şi cultură, precum odinioară. Din motive asupra cărora nu este locul să insistăm, "reforma" vieţii monahale devine un subiect aflat în atenţia autorităţilor statului, mai ales de la sfârşitul anilor â30 ai secolului trecut. Mai întâi regele Carol al II-lea, apoi mareşalul Ion Antonescu fac referiri explicite la necesitatea reformelor pentru stimularea vieţii monastice. De exemplu, mareşalul Antonescu, care şi-a petrecut o parte din viaţă cu domiciliul obligatoriu în mănăstiri, avea o părere destul de proastă în privinţa organizării curente a acestora. Ajuns la putere, cu ocazia unei şedinţe a Consiliului de Miniştri, el ordona: "Ocupaţi-vă şi de problema mănăstirilor noastre de maici şi de călugări. Sunt acolo focare de intrigi şi de infecţie morală. Şi atunci, sau vom duce aceste lăcaşuri pe drumul intereselor superioare ale neamului, sau le distrugem. Faceţi din ele centre active de muncă şi de disciplină". Evident, cele afirmate de conducătorul statului erau exagerate, fiindcă exprimau concepţiile unui model socio-politic care pretindea societăţii mobilizare şi înregimentare şi în cadrul căreia monahismul trebuia să se manifeste în mod activ, ca parte a unui proiect social, expresie limpede a spiritului modern.

Aceste presiuni de "reformare" a mănăstirilor în spiritul activismului modern s-au întâlnit cu cele provenite dintr-un orizont spiritual, din care se dezvoltă ideea "mănăstirilor de intelectuali", loc al dialogului dintre religie şi cultură şi focare de înaltă spiritualitate, care va face epocă în perioada comunistă.

Biserica îşi urmează propriul drum

Presiunile externe, venite dinspre orizontul social-politic sau dinspre cultură, nu au făcut decât să dinamizeze o dezbatere care deja era iniţiată în cadrul Bisericii. Deja, personalităţi ecleziastice de primă mărime iniţiaseră un amplu program de renaştere a monahismului, astfel încât să se răspundă tuturor exigenţelor. Răspunsul oferit nu a fost unul nou, ci vechiul ora et labora, reiterat şi reactualizat. Asistăm astfel la renaşterea marii lavre a Neamţului prin eforturile IPS Nicodim Munteanu, Mitropolitul Moldovei, refacerea tenace a mănăstirilor ardelene distruse de tunurile austriece, având ca centru de iradiere Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, de către ÎPS Nicolae Bălan, sau remarcabilele acţiuni ale episcopului de Râmnic - Noul Severin, PS Vartolomeu Stănescu, care au servit de model pentru vlădicii de mai târziu. În una din cele mai articulate lucrări dedicate monahismului românesc, anume volumul Privire generală asupra monahismului creştin, apărută în 1940, arhiereul Efrem Enăcescu, locţiitor al scaunului mitropolitan al Basarabiei, arăta: "Astăzi în România se cere monahismului o participare mai activă la viaţa Bisericii. Mănăstirile de călugări trebuie să deschidă ateliere de artă religioasă, tipografii pentru răspândirea cărţilor de cult şi cu conţinut religios - moral, şcoli de misionari pentru combaterea sectelor, seminarii monahale, şcoli de cântăreţi bisericeşti; iar mănăstirile de călugăriţe trebuie să deschidă şcoli speciale pentru formarea monahiilor, şcoli profesionale şi de menaj, orfelinate, aziluri de bătrâne, ateliere pentru veşminte bisericeşti şi ţesături naţionale, institute pentru formarea surorilor de caritate, destinate îngrijirii bolnavilor şi răniţilor în timp de război etc. Toate aceste prevederi ale legiuitorului sunt pe cale de realizare în toată ţara, dar mai ales în eparhia Olteniei, unde P.S. Episcop Vartolomeu a dat o deosebită atenţie ridicării monahismului local, prin sprijiniri materiale, prin introducerea vieţii de obşte în toate mănăstirile eparhiei şi prin înfiinţarea Eforiei Mănăstirilor cu însărcinări de ordin economic, cultural şi administrativ. În prezent, P.S. a hotărât o şcoală unitară pentru toţi novicii, precum şi o bolniţă generală a mănăstirilor oltene".

Răspunzând presiunilor societăţii de atunci, cartea vlădicii Efrem sublinia în acelaşi timp că Biserica înţelege să facă ea reforma monahismului, respectând tradiţiile şi canoanele, acest lucru fiind deja anticipat, de acţiuni precum cele din eparhia Râmnicului unde, pentru prima dată, numeroasele mănăstiri din Oltenia erau coordonate după un plan unitar, iar viaţa în obşte se desfăşura pe baza rugăciunii şi a muncii. De asemenea, mai trebuie spus că episcopul Vartolomeu Stănescu a patronat activitatea Societăţii "Acoperământul Maicii Domnului", iniţiată de maica Epiharia Moisescu, care a dezvoltat un seminar monahal pe lângă mănăstirea Bistriţa din Oltenia, având drept obiective: "ridicarea monahismului prin cultură şi slujirea bisericii şi a neamului".

Un model de organizare monastică

Activitatea rodnică din eparhia olteană a continuat şi în perioada IPS Nifon Criveanu, succesorul PS Vartolomeu, care aducea în atenţia personalului monahal următoarele aspecte: "Pretutindeni însă ocupaţia de căpetenie a vieţuitorilor şi vieţuitoarelor sunt ruga şi munca. Precum au îndatorirea de a pildui prin pietate şi credinţă, prin iubire şi pace, prin moralitate şi reculegere sufletească (...). IPS a dat îndrumările şi sfaturile cuvenite, hotărându-se printre altele: (…)

3. Folosinţa cât mai raţională a terenurilor agricole prin munca agricolă sistematică, prin plantaţiuni de pomi, culturi de legume, crearea de stupine, amenajarea de heleşteie, crescătorie de viermi de mătase, de păsări etc;

4. Intensificarea lucrului la atelierele de ţesut covoare, broderii şi tricotaje în mănăstirile de maici; înfiinţarea de ateliere de sculptură în lemn şi pictură bisericească în mănăstirile de monahi;

5. Observarea unei curate vieţuiri monahale şi reîntronarea disciplinei călugăreşti, stârpindu-se cu totul vagabondajul monahilor, dându-se atenţia cuvenită şi îmbrăcămintei, şi ţinutei vieţuitorilor, înlăturându-se prin aceasta tristul spectacol al călugărilor zdrenţuroşi şi cerşetori (...);

6. Vieţuirea de obşte fiind cea mai potrivită în mănăstiri, va continua a fi observată şi mai departe, dar pentru aceasta Cuv. Stareţi şi Stareţe vor avea părintească grijă faţă de cei conduşi, pe care-i vor trata ca fii sau fiice şi cu care vor alcătui o adevărată familie spirituală (...);

10. Se vor oficia regulat şi zilnic slujbele de dimineaţă sau de seară, după tipicul călugăresc (...);

12. Se va căuta a se repara şi restaura neîntârziat bisericile care au nevoie de aceasta (...);

15. Nu se vor primi cu uşurinţă vieţuitori în mănăstiri şi schituri, numai din dorinţa de a avea sobor cât mai mare, ci se va face o severă selecţionare a lor, ca astfel să nu se strecoare elemente cu totul nepregătite".

Toate aceste lucruri arată că deja, treptat, se construia un model de renaştere a vieţii monahale din România, prin îmbinarea armonioasă a rugăciunii, studiului şi muncii şi care, lucru foarte important, a fost aplicat şi în perioada comunistă. Acest fapt este deplin explicabil dacă avem în vedere că Patriarhul Justinian Marina a fost un colaborator apropiat al Episcopului Vartolomeu. Mai mult, în perioada patriarhatului PF Justinian asistăm la dezvoltarea a două fenomene care în perioada interbelică erau doar proiectate: intrarea masivă de intelectuali în mănăstiri, prin trezirea vocaţiei monahale, şi solida educaţie teologică a monahilor mergând până la studii superioare.

"Oastea Mântuitorului Hristos"

Această intrare a intelectualilor în mănăstiri la început de ev comunist este o chestiune fascinantă, care merită să fie tratată aparte. În ceea ce priveşte necesitatea ca monahii să primească o educaţie teologică solidă, cea mai coerentă argumentare aparţine tot neliniştitului şi veşnicului nemulţumit mitropolit Visarion Puiu. Acesta, într-un discurs din 1936, exagerat în multe privinţe, cu scopul de sublinia mai bine anumite aspecte, face adevărate tăieturi de bisturiu în ceea ce priveşte modul de recrutare a monahilor, subliniind că în mănăstire intră mulţi oameni care nu vin pentru desăvârşirea duhovnicească, ci pentru a găsi un adăpost sigur deasupra capului sau din alte motive. Ori Biserica nu are nevoie de lucrători îmbrăcaţi în rase, ci de persoane angajate în mod real şi efectiv pe calea unei trăiri duhovniceşti autentice. IPS Visarion apreciază rolul şi misiunea stareţilor, însă crede că nu e bine să existe o ruptură între teologie şi spiritualitate, monahii trebuind să beneficieze şi ei de o pregătire teologică sistematică, sub auspiciile instituţiilor de învăţământ ale Bisericii, fapt care până atunci nu avusese loc. Cultura teologică, deşi nu formează în mod automat mari duhovnici şi trăitori, reprezintă totuşi un aspect esenţial pentru desăvârşirea unui monah bine pregătit, conştient de misiunea sa, cunoscător al învăţăturii de credinţă, capabil să discearnă între superstiţie şi dogmă, misionar cu duhul şi cuvântul. Astfel, Biserica era unită sub semnul dogmei şi erau evitate experimentele particulare sau atitudinile la limita ereziei.

Toată această educaţie era necesară pentru pregătirea "elementelor de muncă şi de luptă ale oastei Mântuitorului Hristos" pentru a putea face faţă oricăror provocări venite din partea lumii. Iar aceste provocări nu au întârziat să apară, cea mai ameninţătoare fiind comunismul ateu. Luând îndemnul înaintaşilor săi şi încercând să formeze preoţi şi monahi educaţi, harnici şi înduhovniciţi, Patriarhul Justinian a fost acuzat de agenţii Securităţii că a format o adevărată "armată neagră" a călugărilor şi călugăriţelor. Pe înţelesul nostru, oamenii Bisericii îşi respectaseră misiunea.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!