Reportaj
Monahul de 92 de ani de la Mănăstirea Cozia

Monahul de 92 de ani de la Mănăstirea Cozia

Ioan Buşagă, 10 Septembrie 2012

Fiecare monah poartă taina chemării pe care Dumnezeu i-o adresează într-un moment al vieţii. Pentru unii, paşii către poarta mănăstirii se fac mai devreme, în tinereţe, dar pentru alţii, mai târziu, la bătrâneţe. Însă cel mai important este răspunsul pe care fiecare dintre noi trebuie să-l dea chemării lui Dumnezeu pentru întâlnirea cu El. Părintele Pahomie de la Mănăstirea Cozia a dat răspunsul bun.

Născut în preajma praznicului Bunei Vestiri, în 21 martie 1920, în comuna Sâmbureşti, judeţul Olt, Ilie-Petre a fost al şaptelea copil în familia Apostolescu. Credinţa ortodoxă şi modelul de vieţuire al părinţilor s-au imprimat adânc în conştiinţa copiilor, la fel cum şi profesia tatălui, cea de învăţător, a influenţat profund copiii, încât toţi au plecat din bătătura casei părinteşti pentru a urma cursurile Şcolii Normale şi ale diferitelor facultăţi, pentru a deveni luminători şi îndrumători ai noilor generaţii de copii. Se adunau doar în vacanţele de vară, mistuiţi fiind de dorul părinţilor şi al dragostei cu care erau învăluiţi, o dragoste în care au aflat în mod tainic pe Dumnezeu. Pentru aceşti copii Dumnezeu nu era o obligaţie, ci faţă de El aveau o raportare firească şi conştientă, precum afirma ierodiaconul Pahomie, că atunci când se strângeau copiii să se joace, înainte de a începe orice joc, se închina "pentru a-i merge bine". "Părinţii nu ne obligau să mergem la biserică, dar eu, urmând fraţii mai mari, care şi ei, la rândul lor, urmau exemplul părinţilor, mergeam cu toţii la biserică, lucru remarcat de sătenii din Sâmbureşti că mergem pe această cale şi că suntem credincioşi. Îmi aduc aminte cu drag când ne jucam aşa noi prin curte, iar mama ne-a spus aşa: "Voi vedeţi că să fii mamă la şapte copii nu este uşor". Mama muncea mult, iar când tata nu avea bani, ea muncea la maşina de cusut, era de o hărnicie rară. Ne-a mai spus aşa: "Dacă vă e foame între mese, puteţi merge la dulap. Acolo este o pâine şi mâncaţi cu ceea ce mai găsiţi pe acolo, vreo bucăţică de brânză sau altceva, să nu aşteptaţi să vin să vă dau la fiecare". Aşa făceam, şi când mergeam să luăm pâinea, găseam pe ea Noul Testament. Ajunsesem prin clasa a IV-a primară, îmi amintesc lucrul acesta, am luat Noul Testament şi m-am dus din casa părintească în holul şcolii, unde am întins o pătură şi pe care m-am aşezat ca să citesc. Deşi era vară, tatăl meu era în cancelarie, de unde putea supraveghea elevii aflaţi în clasele şi holul şcolii. Târziu mi-am dat seama de acest lucru, pentru că tatăl meu, văzându-mă, a intrat în sala mare, a trecut pe lângă mine, a văzut ce citesc şi a zâmbit atât de fin, imperceptibil, un zâmbet care te pătrundea mult, iar eu atunci am ridicat capul şi l-am văzut cum se înseninase la faţă şi apoi s-a făcut că intră într-o clasă, deşi nu era nimeni. Atunci nu mi-am dat seama, dar nici până acum nu am uitat zâmbetul acela deplin, nu ca formă, ci ca simţăminte şi bucurie, că m-a văzut citind Noul Testament, fără ca el să-mi spună vreodată", spune cu drag ierodiaconul Pahomie.

Tăria mărturisirii credinţei

În ciuda opresiunilor regimului politic comunist, tânărul învăţător nu şi-a ascuns niciodată apropierea, dragostea sa faţă de Dumnezeu şi dorinţa de a merge la biserică, neţinând cont de mustrările tot mai dese de a nu se mai duce la slujbele religioase.

"Eu nu le-am vorbit niciodată elevilor despre Biserică, dar ei vedeau că mă duc, fiindcă nu mă duceam niciodată pe ascuns la biserică. Odată, când elevii de la clasa mea aveau ora de gimnastică, m-am dus şi eu să văd ce fac, şi, fiind ei în echipamentul sportiv, am observat că toţi aveau câte o cruciuliţă la gât. Imediat, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi profesori, această vedere a fost izbitoare. S-au mirat toţi când i-au văzut pe copii, dar nu am zis nimic, nu i-am lăudat, ca şi cum ar fi fost ceva obişnuit, pentru a nu suscita discuţii. Au văzut toţi şi au tăcut toţi. La o convorbire cu cineva, trimis fiind să-mi interzică a mă mai duce la biserică, i-am spus aşa: "Uite domnule, noi acum discutăm o problemă. Ai impresia că în acest moment noi visăm?", "Cum să visăm, discutăm o problemă", mi-a zis. "Sunteţi sigur, sigur?", "Da", Uite aşa şi eu sunt sigur că există Dumnezeu! Cum am observat atunci şi cei care îmi cereau să nu mă mai duc la biserică nu erau convinşi de ceea ce spuneau. Cu o oarecare rezervă mă opreau. Mă făceam că nu înţeleg, că nu-i văd, ca să nu-i divulg şi nu mă supăram atunci când mă mustrau, fiindcă era de datoria lor să-mi spună şi să execute ordinele mai-marilor, dar şi eu le răspundeam atât de convingător că trebuie să mă duc, încât nici ei nu mai ziceau nimic. Îi atrăgea felul în care vorbeam, fiind şi ei, probabil, din familii cu părinţi credincioşi, iar lucrul acesta făcea ca să fim în bună înţelegere".

"Sunteţi chemat la mănăstire!"

Ilie-Petre a iubit mult profesia de învăţător, pe care a practicat-o cu multă dăruire în mai multe localităţi oltene. Apropierea de vârsta pensionării îi măcina puţin câte puţin sufletul, fapt ce l-a aruncat într-un vârtej al întrebărilor fără răspuns. "În ultimele zile de predare în învăţământ, mă gândeam ce să fac şi unde să mă duc. Nu eram deprimat sau deznădăjduit, dar nu ştiam ce voi face după pensionare. Dar exact în acest moment al întrebărilor mele, când eram preocupat ce să fac cu viaţa mea, a venit un cunoscut care mi-a spus: "Sunteţi chemat la mănăstire!". Acest cunoscut venise de la mănăstirea pe care o frecventam cel mai mult, Mănăstirea Cornet, de pe Valea Oltului. Atunci mi s-a eliberat sufletul şi am acceptat cu bucurie. Intrarea în monahism este o taină, care nu se poate nici spune, nici înţelege. Degeaba i-ai spune cuiva că aşa trebuie să fie, fiindcă nu înţelege. În viaţă trebuie să ai sufletul curat şi numai aşa, în orice moment al vieţii tale, vei şti ce ai de făcut", poveşteşte cu bucurie părintele ierodiacon Pahomie.

În viaţa monahului Pahomie, scrierile nou-testamentare au avut un rol hotărâtor şi providenţial. Aceste cuvinte cu putere multă, care s-au împlântat ca nişte seminţe în sufletul curat al copilului Ilie-Petre, au răsărit şi crescut frumos mai târziu, astfel încât acum sufletul se bucură de vremea recoltării roadelor bune şi dăinuie în pregustarea bunătăţilor celor veşnice. "Încă de când am venit aici, nu am urmărit pe nimeni ca să ştiu cum să fac, dar având dorinţa ca să fiu cât mai pe placul lui Dumnezeu şi al părinţilor mei, gândul îmi era numai la comportamentul meu, ca astfel oamenii să vadă drumul care trebuie urmat în înălţarea sufletului. Mi-e foarte greu când fac şi eu greşeli şi mă abat de la această linie. Ce exemplu mai pot să fiu eu? Am căutat ca drumul către Dumnezeu să nu fie o urmare a unei metode impuse şi astfel şi oamenii care vin la mănăstire să urmeze o asemenea cale. După ce discut cu ei, mulţi vor să îmi dea acatiste şi bani, dar eu, neavând nici o dorinţă de înavuţire, nu iau niciodată vreun ban, iar lucrul acesta îmi dă o linişte sufletească plăcută şi tainică, fiindcă imediat îmi pun problema: cum se câştigă viaţa viitoare, cu banul? Nu, cu fapta! De exemplu, dacă te-a supărat cineva, nu trebuie să pedepseşti tu pe oameni, nu trebuie să dai tu palme ca să fie cumsecade, ci învaţă-l tu să fie cumsecade prin propriul tău exemplu".

După câteva luni petrecute în obştea Mănăstirii Cornet, a ajuns la Mănăstirea Cozia, unde se află şi astăzi. Timp de aproape 15 ani a fost ghidul mănăstirii, dar acum face ascultare în chilia sa smerită, unde răspunde zecilor de scrisori care vin la mănăstire. Doar de două ori s-a întâmplat de nu a răspuns, mărturisea cu regret ierodiaconul Pahomie, fiindcă nu a descifrat scrisul. În restul timpului, "savurează cu deosebită plăcere" scrierile din Proloage, ale Sfinţilor Părinţi, ale scrierilor scripturistice şi slujbele religioase. "Mă bucur că am venit la mănăstire. Aici toate îmi sunt plăcute, toate le gust cu sufletul şi îmi produc o stare sufletească deosebită şi stabilă. Noul Testament m-a călăuzit pe mine şi totul mi-a devenit aşa de clar şi îmi face plăcere când văd că fac şi eu precum tata. Nu mi-am plănuit să fiu sau să fac precum tata, dar uite că făcui ca tata", îşi aminteşte fericit monahul cu cele 92 de primăveri de la Mănăstirea Cozia.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!