An omagial
Monoteismul, cauză a persecuţiilor iudaice şi păgâne

Monoteismul, cauză a persecuţiilor iudaice şi păgâne

Diac. George Aniculoaie, 11 Martie 2013

Primele persecuţii împotriva Bisericii au venit din perspectiva iudaismului, care ţinea la monoteism, iar în momentul în care creştinii au postulat monoteismul, au venit păgânii şi i-au persecutat. Persecuţiile încetează datorită Sfântului Constantin cel Mare, care îi invită pe episcopii persecutaţi să scrie cu cerneală Crezul ortodox scris în persecuţii cu sângele martirilor. Un interviu despre persecuţii cu prof. dr. Daniel Benga.

Vă rugăm să abor­daţi persecuţiile din perspectivă iudaică. Care au fost cauzele acestei persecuţii?

Creştinii au fost persecutaţi de către iudei pentru că-L recunosc pe Hristos ca fiind Fiu al lui Dumnezeu. Evreii ţin la uni­citatea Dumnezeului transcendent, nerecunoscându-L pe Hristos ca Mesia, şi oricine Îl recunoaşte aduce blasfemie lui Dumnezeu, şi pentru aceasta trebuie să moară. Aici avem evi­dent cazul Sfântului Arhidiacon Ştefan, care este şi primul martir al Bisericii. Urmaşii lui Hris­tos, creştinii din Ţara Sfântă, vor fi persecutaţi în continuare de către iudei pe baza acestei realităţi. De aceea şi Sfântul Apos­tol Pavel a fost unul dintre marii persecutori. Victime ale persecuţiei iudaice au fost şi Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului, aruncat de pe aripa templului din Ierusalim, şi creştinii persecutaţi de către sinedriu despre care vorbeşte cartea Faptele Apostolilor.

Persecuţia iudaică nu a fost de amploare şi foarte provocatoare pentru creştinism. De ce?

Deoarece n-a fost de durată mare, pentru că Mântuitorul înviază, şi credinţa creştină în­cepe să se vestească după anul 30. În anul 66, Ierusalimul este dărâmat de armatele lui Tit şi Vespasian şi în acel moment, să spunem, puterea politică evre­ias­că încetează şi persecuţiile nu mai sunt posibile din punctul de vedere al statului. Avem cam 30 de ani în care persecuţiile sunt restrânse numai la sfera comunităţilor din Israelul de astăzi, din Palestina.

Astfel de persecuţii nu au putut avea loc în alte comunităţi, cum ar fi în Roma. Co­mu­ni­tatea iudaică din Roma s-a îm­părţit, unii L-au acceptat pe Hristos ca fiind Mesia, alţii nu. Şi atunci au început să aibă loc dispute între ei, lucru care a făcut ca împăratul Claudiu să-i alunge pe iudei, creştini şi ne­creş­tini din Roma în anul 49. Disputa merge şi mai departe. Sfântul Apostol Pavel a fost persecutat neîncetat în toate comunităţile iudaice prin care el a mers să vestească Evanghelia, pentru că el mergea mai întâi în sinagoga iudaică, unde mesajul său era mult mai uşor de acceptat. Să vesteşti într-o lume politeistă un singur dumnezeu era mai complicat.

A influenţat cumva persecuţia iudaică persecutarea creştinilor de către păgâni?

Cele două persecuţii nu au legătură una cu alta. În lumea romană, cauzele sunt cu totul diferite, creştinismul vine cu monoteismul exclusivist. Adică un Dumnezeu care nu mai acceptă să fie cinstiţi alţi zei alături de el. Şi aceasta este o problemă din start într-o societate politeistă, în care omul nu trăia în afară de religie. Viaţa lui socială, culturală sau econo­mi­că nu era ruptă de religie. Pri­mele persecuţii împotriva Bi­se­ricii au venit din perspectiva iu­daismului care ţinea la mo­no­teism, iar în momentul în care creştinii au postulat monoteismul, au venit păgânii şi i-au persecutat. Deci remarcăm că este o întreagă complexitate a acestor persecuţii care au cauze întru totul diferite.

Care a fost situaţia creş­ti­ni­lor în afara imperiului? De ce au fost aceştia persecu­taţi?

Lucrurile au stat diferit. În primele trei veacuri, marea operă de vestire a Evangheliei a avut loc aproximativ în graniţele Imperiului Roman, dar şi în Imperiul Persan, o dimensiune ui­tată de noi. Or, în Imperiul Per­san, creştinismul s-a dezvoltat mult mai liber, pentru că cele două imperii erau imperii concurente, erau mereu în război. Era evident avantajos pentru persani să susţină oameni care erau persecutaţi la Roma, pentru că aceştia puteau merge la ei. Primii 300 de ani sunt ani de libertate şi credinţa creştină se dezvoltă într-o ma­ni­e­ră liberă. Dar lucrurile se schim­bă în sec. IV, când după ce Constantin cel Mare dă libertate creştinismului, creştinii pot deveni aliaţi foarte periculoşi pentru creştinii din Imperiul Per­san, şi atunci încep persecuţiile în Imperiul Persan în timpul îm­păratului Shapur al II-lea.

În alte zone nu ne putem pronunţa, pentru că nu avem documente foarte clare. Noi ştim că misiunile au avut loc. De exemplu în India, unde a mers Sfân­tul Apostol Toma, este evident că au fost creştini din primele veacuri, iar contextul în care ei s-au dus a fost tot unul politeist. Adică întregile regiuni de creş­ti­nism au fost între păgâni. Sau avem martiri dintre goţi persecutaţi chiar de goţii înşişi care au rămas păgâni. Deci realitatea s-a repetat neîncetat. În momentul în care a fost în­creş­ti­na­tă Rusia, în timpul lui Vladimir, doi dintre fiii lui, Hleb şi Boris, au fost omorâţi de către un frate păgân. Deci lucrurile sunt mereu asimilate şi ase­mă­nă­toa­re de câte ori avem de-a face cu societăţi politeiste oriunde s-a vestit Evanghelia.

Care este rolul Sfântului Constantin cel Mare în contextul persecuţiilor?

Rolul împăratului Con­stan­tin cel Mare referitor la perioada persecuţiilor este evident acela de a încheia această perioadă. Şi nu numai că o încheie, în actele pe care el le emite începând cu toamna anului 312, după ce îl învinge pe Maxenţiu şi devine singur stăpânitor al Occi­den­tu­lui şi după ce îl învinge şi pe Liciu în 324 şi rămâne singurul împărat, toate legile pe care el le dă sunt legi în care nu va face din creştinism religie de stat, aşa cum poate de multe ori gre­şit se spune, ci o face o religie li­be­ră, care poate exista în impe­riu alături de toate celelalte, dar pe care o va favoriza încet, încet. Acest proces de favorizare a creş­tinismului va ajunge în anul 380, prin edictul „Cunctos populos“, emis la Tesalonic de către împăratul Teodosie cel Mare, religie a Imperiului Roman din acea vreme.

Importanţa acţiunilor Sfân­tu­lui Constantin cel Mare cel mai bine poate fi arătată prin ur­mă­to­rul episod. Sfinţii episcopi per­se­­cutaţi sunt invitaţi de Con­stan­tin cel Mare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Ne istoriseşte Teodoret de Cir în istoria sa bisericească că unii aveau ochii scoşi, alţii mâi­nile mutilate şi alţii picioarele. Adică purtau cu ei semnele persecuţiilor. Şi vin invitaţi într-un palat imperial, iar împăratul nu s-a aşezat pe scaun până n-au şezut mai întâi ei pe scaune, ca semn de cinstire. Tot acest istoric ne spune că împăratul Con­stantin cel Mare s-a dus la Sfântul Pafnutie, care avea ochii scoşi şi încă puroi în orbite, şi i-a sărutat orbitele ochilor. Aceasta este noua realitate pe care îm­păratul Constantin cel Mare o produce. Este o schimbare radicală. Dar ceea ce martirii au măr­turisit şi aceşti mărturisitori, care încă nu muriseră, au scris după aceea la Niceea şi Constantinopol, adică întreaga lor credinţă în Sfânta Treime, în Dumnezeu cel Veşnic, în viaţa veşnică, au sintetizat-o în Crezul de la Niceea şi Constantinopol, Crezul nostru ortodox. Eu obiş­nu­iesc şi îmi place să spun, îna­in­te să fie scris cu cer­nea­lă, Crezul a fost scris cu sângele mar­tirilor în aceste persecuţii. De aceea este atât de mare şi important.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!