Mormântul lui Schiller

Marea ducesă Maria Pavlovna Romanova s-a căsătorit în 1804 cu ducele Carl Friedrich de Sachsen-Weimar. A fost, lucru rar în casele domnitoare de odinioară, o căsătorie din dragoste. Ajunsă la Weimar, tânăra mare ducesă, avea doar 18 ani, a reuşit imediat să cucerească inimile locuitorilor micului ducat din estul Germaniei. Fiind sora mai mică a puternicului ţar al Rusiei, Alexandru I, Maria Pavlovna a ştiut să se folosească de această stare de fapt, contemporanii atestându-i, pe lângă farmecul deosebit, şi un excepţional talent politic. În scurt timp, ducatul şi-a triplat suprafaţa. La iniţiativa ducesei, au fost organizate casa de pensii pentru muncitori, inclusiv cu dreptul văduvelor de a moşteni pensia soţului, casa de ajutor reciproc şi prima casă de economii din Europa. Acest fapt a atras muncitori din toată Europa către manufacturile ducatului, ceea ce a dus la o înflorire economică fără precedent. Banii câştigaţi erau reinvestiţi în proiecte sociale şi culturale ambiţioase. Toţi marii oameni de cultură ai epocii erau încurajaţi să se aşeze la Weimar, urmând exemplul lui Goethe, Schiller şi Herder, care veniseră deja demult acolo. Când Maria Pavlovna a murit, în 1859, ea a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată în pământ ortodox. Acest lucru a produs o mare emoţie, deoarece atât fiul ei, marele duce Carl Alexander, cât şi toată populaţia ducatului nu concepeau ca marea ducesă să fie înmormântată în altă parte. Lângă mausoleul familei Sachsen-Weimar s-a săpat o groapă imensă, unde au fost aduse mii de tone de pământ din Rusia, de la Pavlovsk, unde se născuse marea ducesă. Apoi, s-a construit o splendidă capelă ortodoxă, care a fost legată de mausoleu printr-un tunel subteran. În tunel se găseşte mormântul Mariei Pavlova, aşa cum şi-a dorit ea, în pământ ortodox, dar şi lângă soţul pe care l-a iubit fără margini, şi în oraşul Weimar, care-i datorează atât de mult. Şi astăzi un preot rus oficiază zilnic, în limba rusă, Sfânta Liturghie în capela ortodoxă de lângă mausoleul din Weimar, ca simbol, demn de luat în seamă, al unei continuităţii spirituale care nu are voie să fie întreruptă niciodată.

Maria Pavlovna a fost înmormântată doar câţiva metri de mormântul lui Friedrich Schiller, aflat, de asemenea, în mausoleul de la Weimar. Schiller venise aici în 1799, la invitaţia insistentă a lui Goethe. Deşi celebru, piesele sale de teatru jucându-se în toată Europa, Schiller era într-o stare financiară precară, nefiind în situaţia de a-şi hrăni familia. La Weimar, lui Schiller i se conferă un titlu nobiliar, de acum va fi „von“ Schiller, şi este numit profesor la universitate. În numai cinci ani, el scrie aproape toate marile sale drame istorice: „Wallenstein“, „Maria Stuart“, „Fecioara din Orleans“, „Wilhelm Tell“, „Mireasa din Messina“. Tot acum apare şi ediţia definitivă a „Războiului de 30 de ani“, care-l consacră pe Schiller ca istoric, şi o ediţie completă a poemelor. Deja de mulţi ani bolnav, Schiller moare la doar 45 de ani, se pare în braţele lui Goethe. Cei doi titani ai culturii germane deveniseră prieteni nedespărţiţi. Schiller va fi înmormântat, iniţial, într-un mausoleu aflat în Cimitirul „Sfântul Iacob“. Cum această clădire fusese concepută iniţial ca depozit de bani şi trezorerie, ea era numită în limbajul popular „Casieria“. Când s-a terminat mausoleul familiei Sachsen-Weimar, în noul cimitir al oraşului, Schiller a fost deshumat de la „Casierie“ şi mutat acolo. Dar nici aici osemintele lui Schiller nu au cunoscut liniştea eternă pe care ar fi meritat-o. Mausoleul a fost de mai multe ori în stare de şantier, clădirea fiind, în repetate rânduri, restaurată, iar, odată, în 1944, toate mormintele au fost evacuate din calea războiului. O ultimă restaurare, în 1953, şi-a propus să stabilească o ordine, ce se dorea definitivă, a diferitelor morminte aflate acolo. La Weimar s-a perpetuat din generaţie în generaţie zvonul că în mormântul lui Schiller n-ar fi Schiller. Din acest motiv, fundaţia „Weimar Stiftung Klassik“, care administrează imensa moştenire culturală a oraşului, a luat hotărârea de a analiza genetic rămăşiţele pământeşti din mormântul considerat ca fiind al poetului, urmând ca rezultatele să fie prezentate pe 10 noiembrie, când s-au împlinit 250 de ani de la naşterea lui. Cele trei laboratoare, unul în Germania, altul în Statele Unite şi al treilea în Austria au prezentat acelaşi rezultat. Nici una dintre rămăşiţele pământeşti din mormânt nu aparţine lui Schiller, acestea provenind de la trei persoane diferite, dintre care una nu a putut să fie deloc identificată. Amănunt picant, ceea ce s-a crezut ca fiind capul lui Schiller aparţine unei doamne din familia Sachsen-Weimar, cu care dramaturgul avea o relaţie deosebit de proastă.

Serbarea celor 250 de ani de la naştere a avut loc cu certitudinea că în mormântul lui Schiller de la Weimar nu se află Schiller. Chiar şi aşa, au fost organizate mai multe manifestări culturale foarte frumoase, demne de numele marelui dramaturg şi, chiar şi aşa, cu mormântul lui Schiller gol, merită a se vizita oraşul Weimar, unde fiecare casă stă mărturie marelui trecut. Cu atât mai mult, Capela ortodoxă şi Mausoleul numit Fürstengruft.

Mormântul acum gol ar trebui să poarte, şi el, un mesaj de neuitat. Anume, că, oricât de mare ar fi o personalitate şi oricât ar fi de bună intenţia de a i se cinsti memoria, nimic nu poate trece peste respectul datorat unui loc unde cineva a fost înmormântat. Un loc de veci este sfânt şi perturbarea acestuia este, indiferent de motiv, o profanare. Un cimitir nu poate fi niciodată asemănat cu un muzeu, unde exponatele pot fi mutate de dincoace dincolo. Şi e de mirare faptul că nimănui nu i-a trecut prin minte să aprindă o lumânare pentru robul lui Dumnezeu Friedrich, victimă postumă a unei bizare noţiuni de cinstire lipsită de orice fior, pentru odihna sufletului său.