Moldova
Moşii de iarnă sau tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Moşii de iarnă sau tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Arhim. Mihail Daniliuc, 10 Februarie 2018

Sâmbăta de dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi este rânduită de Biserica Ortodoxă pomenirii de obşte a tuturor moşilor şi strămoşilor noştri trecuţi din această viaţă. Trupurile lor dorm cuminţi sub brazda ţării, dar sufletele lor Dumnezeul celor vii şi al celor morţi le-a aşezat, după 40 de zile de la despărţirea de lumea pământeană, în starea potrivită cu pregătirea şi lucrarea fiecăruia.

Amintindu-ne de toţi cei din veac adormiţi din neamul nostru şi făcându-le pomenire ne arătăm, de fapt, iubirea către Dumnezeu, manifestată prin neuitarea şi dragostea faţă de cei plecaţi dintre noi. Săvârşind parastasul lor, concomitent facem şi pentru noi o faptă bună: cugetăm mai stăruitor la moarte, socotită de Sfinţii Părinţi drept „cea mai înaltă filosofie a vieţii“.

Ne vine greu să acceptăm că petrecerea noastră pământească se va sfârşi. Ba chiar unii semeni, atunci când, pe căi mai mult sau mai puţin cinstite, îşi „măresc hambarele“, îşi imaginează viaţa de huzur pe care o vor duce, ajungând să se creadă nemuritori. Dar moartea, cu arhicunoscuta-i rapacitate, seceră fără a privi la câte bunuri a capitalizat noul client, ce ranguri deţine ori cât de puternic s-a ancorat în această lume marcată de suferinţă. Că ne place sau nu, moartea rămâne o realitate; de vom gândi la ea mai des, ne vom izbăvi de pieirea cea veşnică, infinit mai înspăimântătoare decât cea biologică. În lumea de astăzi, însă, entuziasmată de plăcerile şi bucuriile înşelătoare, îndemnul de a medita la plecarea pe celălalt tărâm pare ciudat: de ce mi-aş bate capul cu sfârşitul meu, acel înfricoşat pas între timp şi veşnicie, indispunându-mă? Mai bine mănânc, beau şi mă veselesc, ghidându-mă după cunoscutul precept hedonist „trăieşte-ţi clipa“, gândesc unii. Tocmai de aceea astfel de soroace, prilejuindu-ne întâlnirea în duh cu cei ce au fost ca noi – iar noi fi-vom ca ei –, ne aduc un mare bine, trezindu-ne din mirajul înşelatei păreri că pe noi nu ne va muşca fiorul morţii. La urma urmei, nu este aşa de greu să mori! Mai greu şi înfricoşat, ne spun Părinţii Bisericii, este ceea ce urmează: judecata particulară, când Nemitarnicul Judecător va hotărnici, în funcţie de cum ne-am petrecut aici viaţa, locul nostru de vremelnică aşteptare a Parusiei: în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi ori în întunericul „cel mai dinafară“.

Ce paradox! Dorinţa dintotdeauna a oamenilor – de a nu muri – a zămislit, în multe creaţii populare, eroi nemuritori. Eminescu spunea despre aceştia că „vremea nu-i vremuieşte“. Totuşi, în cunoscuta scriere a lui Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, eroul Făt-Frumos, deşi gustă din Veşnicie, păşeşte în Valea Plângerii şi o pierde, supunându-se condiţiei perene a firii umane. Poate fi acest june chipul lui Adam, care a gustat din viaţa fără de moarte, dar păcatul l-a împins în trista stare de a-i fi dor de teluric, dor de stingere.  

Dorul, simţirea acută a absenţei celor dragi din orizontul nostru

Aceste îndelung aşteptate întâlniri cu cei plecaţi în cealaltă lume, la români, cu precădere, se arată însoţite de numeroase rânduieli, împlinite de bătrânii noştri cu toată acribia. Este ca un drum iniţiatic, în care ne întâlnim cu ei. Valea Plângerii din poveste se transformă în drumul regăsirii. Cine dintre noi nu a întâlnit, pe calea bisericilor ori mănăstirilor, sfioase bătrâne, frumos gătite, unele chiar în straie populare, purtând coşuri ce icneau de povara îmbietoarelor bucate: colaci, colivă, cozonac, plăcinte şi o garafă de vin curat aşezată lângă ele? Unii, mai sceptici, îndeosebi tinerii dornici de a cunoaşte sau descoperi din tainele Ortodoxiei, se întreabă la astfel de privelişti: „De ce atâta zdroabă? Meniul morţilor se compune oare din colivă, colaci şi vin? La ce bun să duc atâtea bucate la biserică dacă, foarte bine, le-aş putea împărţi nevoiaşilor acasă ori pe stradă?“. Deşi par legitime, respectivele nedumeriri pot fi risipite cunoscând simbolismul frumoaselor tradiţii provenite din vârstnice vremi.

Există o sumedenie de scrieri ce ne lămuresc în această privinţă, de aceea nu voi relua aici imperioasele noţiuni. Dar cade-se a evidenţia o altă binefacere a pomenirii de obşte a celor din veac repausaţi: ostoirea dorului de ei. Oricât de tari am sta în convingerea că ne vom reîntâlni, oricât de mult am fi încredinţaţi că moartea nu înseamnă o dispariţie, o trecere în nefiinţă, cum greşit se exprimă unii, ci mutarea într-un alt plan de existenţă, totuşi simţim că uneori dorul ne copleşeşte, ne biruie firea. În dor, îndeosebi noi, românii, trăim sentimentul unei legături intense cu cei apropiaţi plecaţi departe de noi ori în lumea cealaltă. Din inimă nu reuşim să ni-i scoatem. Dorul, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, reprezintă simţirea acută a absenţei celor dragi din orizontul nostru, un gol pe care alţii nu vor izbuti nicicând să-l umple. Tot marele teolog spunea că dorul aduce şi păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar şi o durere, deoarece chipul nu ţine cu adevărat locul celui absent. Dorul e „trimis“ de acela. Prin dor vine ceva de la el sau se îndreaptă ceva din fiinţa celui ce doreşte către cel dorit.

Rugăciunile şi pomenirile de obşte reuşesc, prin mila Cerului, să ne readucă în comuniune cu cei dragi, să ne facă să trăim viaţa ca o nesfârşită juneţe duhovnicească, un fel de tinereţe a curăţeniei şi virtuţilor fără bătrâneţea neputinţelor şi păcatelor, o viaţă în iubire faţă de Dumnezeu şi semeni, pe care nici moartea, oricât de înfricoşătoare s-ar arăta, nu o poate birui. Chiar dacă trupurile, gârbovite de vreme, se reîntorc în pământul din care au fost luate, la obşteasca înviere, după cuvintele prorocului Iezechiel, Domnul Dumnezeu va porunci acestora: „Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul“ (Iezechiel 34, 5-6) căci spune Mântuitorul nostru: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi“ (Ioan 11, 25).

Cu această necurmată nădejde să înălţăm stăruitoare rugăciuni către Hristos, Cel ce a biruit moartea prin Cruce şi Înviere, să aşeze sufletele celor din veac repausaţi ai noştri întru lumina şi iubirea Sa.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!