Editorial
Moşii şi strămoşii noştri

Moşii şi strămoşii noştri

Diac. Ciprian Bâra, 15 Februarie 2015

Evanghelia duminicii de astăzi este Evanghelia Judecăţii de Apoi, Evanghelia faptelor bune izvorâte din iubirea faţă de semenii noştri în care tainic sălăşluieşte Hristos.

În legătură specială cu această duminică în care este prăznuită cea de-a Doua Venire a Domnului,  când va judeca lumea, se află sâmbăta premergătoare numită Moşii de iarnă, zi în care „dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice“. Zi în care rugăciunea pentru cei adormiţi devine, astfel, o imagine a marii adunări eshatologice, care va preceda Judecata, la care sperăm să dobândim cu toţii răspuns bun. Zi în care ne aducem cu duioşie aminte de toţi moşii şi strămoşii noştri.

Dincolo de evenimente, ştiri, subiecte, vacanţe nemaipomenite şi alte lucruri frumoase, fiecare dintre noi păstrăm în amintire, în gând, în suflete, pe pomelnicul nescris al inimii, pe cei dragi, soţie, soţ, mamă, tată, duhovnic, bunici, prieteni. Cu siguranţă, pentru fiecare cititor, lista poate continua.

Răscolind prin adâncimile sufletului, acolo unde este păzit cu sfinţenie pomelnicul nescris, înfăşurat în multă discreţie, fiecare poate oricând mărturisi cu mult drag, cu multă sfială şi cu vocea tremurândă nume dintre strămoşii săi. Îi pomenim pe toţi în fiecare sâmbătă, cu excepţia celor în care rânduiala tipiconală nu prevede acest lucru, dar mai ales în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi. Dacă fiecare duminică este o aducere aminte şi o retrăire a Învierii Domnului, fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul“, aşa cum mărturiseşte un tropar al Sfintei Liturghii.

Prin cuvântul „moş“ sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam, arătând vechimea. Pe unii dintre cei purtaţi pe pomelnic împreună cu lumânare spre uşa diaconească a Altarului, spre Împărăţia din tainica firidă, unde preotul proscomideşte şi aşază pe Sfântul Disc  pe cei adormiţi în Domnul, nu i-am cunoscut direct. Îi păstrăm în amintire, îi pomenim cu drag doar din povestirile părinţilor sau ale bunicilor şi mai ales pentru faptul că astfel ne regăsim apartenenţa adâncă la neamul nostru.

Acum, când în grabă aştern ultimele slove ale acestui smerit text pentru ediţia săptămânalului nostru, port în minte cu mult drag pe „tetea“ Vasile, bunicul după tată, care a mai aşezat un an peste cărunteţile sale. De la el am învăţat lecţia nemâncării de duminică dimineaţa, de la el am învăţat să îmi descopăr capul în faţa oricărei troiţe, de la el nădăjduiesc să sădească Dumnezeu în mine sau măcar în pruncii mei bunătatea pentru cei din jur. Pe el îl aşez mereu pe pomelnic Liturghie de Liturghie spre sănătate şi întărire, căci povara celor 92 de ani se simte din ce în ce mai greu. Sper să îl aşez în cealaltă ceată, a celor rânduiţi întru odihnă veşnică, ceva mai târziu. Când va blagoslovi Bunul Dumnezeu…

Pentru că mi-am adus aminte de el, aştern pe acest fir de (ne)pomelnic şi pe părinţii săi mutaţi la Domnul, Radu şi Ioana, dar şi pe stră-străbunica mea Ghiţa, care a primit de la Dumnezeu darul naşterii de prunci (15), pe mamaia Ileana şi pe toţi ceilalţi datorită cărora eu astăzi exist. Cât voi trăi, îi voi pomeni. Îi voi pomeni pentru că toate aceste lucruri şi gesturi: pomelnic, lumânare, colivă, parastas, nu sunt lucruri gratuite şi fără sens, ci manifestări autentice ale unui anumit mod de viaţă al poporului meu, foarte profund şi coerent. Dumnezeu să-i odihnească!


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!