Moştenirea ieşeană a arhitectului G. M. Cantacuzino

Ion Mitican, 14 August 2007

Mulţi dintre privitorii celor două frumoase şi elegante palate siameze (al bibliotecii „Dumitru Stăniloae“ şi al Cancelariei) din Ansamblul mitropolitan, când întreabă cine a fost proiectantul lor, primesc răspunsul prompt: arhitectul G. M. Cantacuzino (1899-1960). Cum a ajuns el aici şi ce a mai săvârşit în viaţă, puţini mai ştiu şi e păcat, căci arhitectul, scriitorul, pictorul şi istoricul de artă din Bucureşti, unde a slujit şi o catedră universitară, este ieşean şi-şi trage obârşia de la Hoiseşti, satul comunei Dumeşti, unde se merge părăsind şoseaua Paşcanilor înainte de a ajunge la Podu Iloaiei şi unde am mai fost vara aceasta, cum se poate vedea deschizând „Lumina“ cu data de 26 iunie.

Tatăl arhitectului fusese N. B. Cantacuzino, adică Neculai, fiul celebrului Basile Cantacuzino, revoluţionarul de la 1848, stabilit la moşia din Hoiseşti, unde îşi doarme somnul de veci sub monumentul greu, din marmură neagră, lângă biserica satului, nu departe de fostul conac. Neculai, ca toţi băieţii familiei Cantacuzino, a studiat la Laussane, a lucrat în diplomaţie şi a îndeplinit diferite misiuni ale Ministerului de externe, una fiind aceea de a primi, într-o noapte friguroasă, la gara Moscovei, Tezaurul României, trimis în decembrie 1916, şi alta de a conduce din ţară, prin Rusia, spre Finlanda, personalul legaţiei austriece, în august 1916, după ce România a declarat război Puterilor Centrale.

Un admirator al satului românesc

Trăind o vreme la Viena, când venea în ţară, G. M. Cantacuzino cutreiera satele, cerceta biserici, case şi hanuri vechi, admirând încântat porţile şi cerdacul ţărănesc cu dantelării din lemn, săvârşite de meşteri anonimi. Descriindu-l în imagini colorate, arăta că „cerdacul era salonul aerian în care se petrec după-amiezile de primăvară şi de toamnă, unde, printre arcade, se admiră seninul nopţilor“. Ca şi Blaga, vedea, în sate „matricea potenţialului creator, a dăinuirii şi eternităţii spiritului nostru“ şi avea aceeaşi credinţă, accea că „veşnicia s-a născut în sat“.

Uimit de miile de opere populare risipite ori lăsate la voia întâmplării, le închina sumedenie de articole: „Locuinţa românească“, „Fântâni, cumpene şi popasuri“, „Biserica oltenească“, „Biserica moldovenească“, „Case domneşti şi boiereşti“.

Admira cu duioşie şirul de foste reşedinţe ale marilor dregători ieşeni, părăsite de-a lungul Copoului, „armonioase, în tristeţea lor“ şi sublinia „izbânda moldovenească“ ilustrată de Voronet, Moldoviţa, Suceviţa, Trei Ierarhi, Dragomirna şi celelalte ctitorii. Convins că „trecutul ne urmăreşte ca o mireasmă şi ne dă încredere şi model de conduită“, pe lângă duioasele evocări din reviste, publica şi volumele „Arcade, firide şi lespezi“ (1932), urmat de „Izvoare şi popasuri“ (1934).

Totodată, realiza frumoase lucrări arhitectonice, precum Ansamblul de la Eforie, casa radiodifuziunii de la Bod, biserica din Teţcani şi felurite vile şi case, mausoleul lui Goga. Restaura monumente, între care Văcăreştii, dar trăia şi durerea prăbuşirii Hotelului Carlton (după cutremurul din 9/10 noiembrie 1940), ca proiectant, deşi se găseau vinovaţi constructorii.

Între anii 1943 şi 1948, preda Istoria şi Teoria Arhitecturii studenţilor bucureşteni, proiecta clădiri şi muncea cu înverşunare la evidenţierea şi păstrarea zidirilor strămoşeşti, activând şi în cadrul Direcţiei Monumentelor istorice (1953-1955). Cu acest prilej, participa la restaurarea unor vechi ctitorii din Moldova bunicilor, unde-şi căuta şi liniştea ultimilor ani.

Din 1957, s-a retras la Iaşi

Răspunzând propunerii mitropolitului Iustin Moisescu (patriarhul dintre anii 1977-1986), care dorea ordonarea spaţiului mitropolitan şi înlocuirea unor vechi acareturi mănăstireşti cu zidiri potrivite noilor cerinţe, arhitectul a preluat lucrarea şi, în noiembrie 1957, s-a retras la Iaşi. A trăit ca un simplu monah într-o chilie a Mitropoliei, desenând, proiectând, îndrumând lucrările şi tăifăsuind cu sufletul în nopţile grele, muncite de nesomn şi neliniştile vieţii.

Astfel, scria pagini de jurnal, sub forma unor scrisori, ce aveau să alcătuiască volumul „Scrisorile către Simon“, apărut în editura Dacia - 1993, într-o ediţie îngrijită de Ileana Corbea şi cu prefaţă de Nicolae Florescu. Destinatarul era prietenul Simon Bayer, din Bucureşti.

Erau vremuri dureroase, cu învinuiri nedrepte şi întemniţări. Nu a fost scutit nici dânsul, căci mama sa, fosta domnişoară Marcela Bibescu, era sora principelui George Valentin Bibescu, soţul scriitoarei Martha Bibescu (autoarea „Jurnalului Politic“), castelana de la Mogoşoaia, unde, în preajma ultimului război, venea ministrul Fabricius al Germaniei şi se întâlneau mari personalităţi europene şi din sfera curţii regale. Împreună cu Martha, dânsul cununase pe Marina Ştirbei, celebra aviatoare, fiica lui Barbu Ştirbei, mareşalul de curte al regelui Ferdinand. Presimţind viitorul ţării, după 23 august 1944, Martha o părăsise în septembrie 1945, rămânând ponoasele. Fusese închis, suferise un accident de circulaţie grav lângă Suceviţa, cu afectarea unui picior, dar păstrase mereu în cuget cuvintele şoptite cândva de o bunică: „honneur dâabord“.

Uneori, noaptea, arhitectul mergea cu gândul la Hoiseşti

Aflat aproape de Hoiseşti - satul bunicilor, în care copilărise - G. M. Cantacuzino îl revedea cu ochii amintirilor şi-l evoca în cuprinsul celor 15 scrisori compuse între 15 mai 1955 şi 16 noiembrie 1959. Unele descriau oraşul naşterii (Viena) şi al studiilor, dar în acelaşi timp avea cuvinte duioase şi pentru satul bunicilor. Scriind scrisoarea a III-a, din 26 iunie 1955, îşi amintea prima sosire în ţara din străinătate, cu trenul, într-o vacanţă, când auzea prin gări discuţii în limba română, pe care o învăţase în străinătate, vorbind-o cu părintele N. B. Cantacuzino.

Privise cu interes peisajele ce defilau în fuga trenului, plugarii în haine albe, fântânile cu cumpene şi abia aştepta prima întâlnire cu Hoiseştii, despre care auzise vorbindu-se în casă şi-i văzuse clopotniţa bisericii înălţată deasupra unui grup de copaci şi pictată într-un tablou din biroul tatălui.

„Spre seară, am coborât într-o gară gălăgioasă, la ieşirea căreia ne aştepta o trăsură. Călătoria continua. Acum pătrundeam de-abia în acel peisagiu privit toată ziua din fereastra vagonului. Drumul de ţară şerpuia, în curbe leneşe, de-a lungul acelor dealuri mereu văzute. Pentru a intra şi ei în armonia generală a asfinţitului, caii înaintau fără nici o grabă. Totul era ondulatoriu în această privelişte lipsită de linii drepte… La intrarea primului sat, trăsura sui un povârniş, după ce cotise spre o poartă, în spatele căreia, o alee de salcâmi ducea la o casă mare şi destul de joasă. Acolo aştepta familia, aşezată pe trepte, sub o boltă ca pe gradenurile unui teatru antic. Aşa era obiceiul de a primi pe noii veniţi, şi, în această circumstanţă, noul venit eram eu. Bunicii, verii şi mătuşile nu mă văzuseră încă. Până la capătul scării, am trecut prin braţele tuturora, copleşit de sărutări şi uluit de atâtea voci şi feţe noi.“

Salvat din „acest entuziasm sentimental“ de o rudă care îl adăpostea într-o odaie, observă că aceasta „nu semăna cu încăperile bogat mobilate din monumentala casă pe care o locuiam la Viena. Pe jos şi pe zidurile văruite, erau scoarţe viu colorate. O lampă de gaz arunca arcuri de lumină pe tavan. Camera mirosea a gutui şi a mere.“

A doua zi cunoscu salonul terminat „în hemiciclu şi ale cărui uşi se deschideau pe un balcon, de unde se vedea grădina coborând spre un iaz. Dincolo de el, se întindea satul, din care pornea un drum ce trasa o linie dreaptă şi albă printr-un şes, pe care păşteau turme.“

Bunicii erau foarte bătrâni, bunicul având aspect de patriarh, iar bunica, cam surdă, era ca o lampă stinsă. Într-o zi, bunicul îl lua la plimbare. „Urmând o alee de tei, care hotărnicea parcul spre vie, am ajuns la un loc de unde privirea cuprindea toată zarea. Acolo era o bancă singuratecă, pe care bunicul meu se aşeză şi, luându-mă pe genunchii lui, începu să-mi povestească semnificaţia peisajului… Pe urmă o luarăm până în creasta dealului, de unde, în acea dimineaţă limpede de vară, se desluşea silueta Ceahlăului.“

Seara o petreceau „într-un salonaş prin ale cărui ferestre deschise se auzea foşnetul plopilor şi glasul fântânii. Mama cânta la pian.“ Încheind rândurile dedicate Hoiseştilor, mărturisea: „Poezia Moldovei, ca şi aceea a mării, au fost în tot cursul vieţii mele izvoare darnice, oare s-au răspândit în memoria mea, creând o clipă aparte a vieţii mele lăuntrice.“

Hoiseştii aveau să-i fie limanul dulcilor clipe de fericire şi locul cald de refugiu al sufletului în zilele întunecate de restriştile anilor din urmă. Îşi amintea cu nostalgie fiecare colţ, fiecare lucru şi obiect descriind marele policandru ce împrăştia lumina binefăcătore deasupra credincioşilor adunaţi în paraclisul conacului „ce devenea apoi biserica satului.“ Acesta, ca şi sfeşnicele şi îmbrăcămintea evangheliilor, erau cizelate de meşteri aromâni ai oraşului Moscopole, din peninsula balcanică în secolul al XVII-lea. Nu uita nici samovarul, locatarul unei firide din salon care, o dată cu primul vânt de toamnă, lua mare însemnătate, în odaia păzită de cele două sobe „cu coloane de orgă“ şi focuri ce ardeau necontenit. „Burduhănosul de argint“ le ţineau isonul şoşoind ca „o continuă rugăciune“. Afară, „în mijlocul nopţilor fără somn“, şuiera vântul, pe ferestre se vedeau „umbrele pomilor cu mişcări misterioase“ şi se auzea urletul înfiorător al lupilor din jurul grajdurilor.

În altă scrisoare, a VII-a, din 2 martie 1956, îşi amintea cu duioşie părintele, pe diplomatul N. B. Cantacuzino. „Tatăl meu nu era un intelectual. Pe vremea aceea, acest termen se întrebuinţa cu multă zgârcenie. Tatăl meu era un om cultivat, ca mai toţi cei de seama lui. Acea cultură, acea iubire a frumuseţii şi pasiunea lui dominantă pentru muzică erau organice nevoi ale unui spirit luminat, care trecea, lucid şi alene, prin treburile vieţii.“

Despre Hoiseşti povestea şi N. B. Cantacuzino

Scriindu-şi amintirile, prin 1940, N. B. Cantacuzino evoca şi el satul copilăriei: „Eram cu toţii în jurul părinţilor la Hoiseşti, o moşie a familiei, cumnatul meu Ghika, fiul său - cunoscutul arhitect de astăzi (Ghica-Budeşti Nicolae), fetele sale, petreceam ziua întreagă afară în parc sau la câmp, bucurându-ne de traiul de la ţară de pe vremuri. Călăream, ne suiam pe pomi, ne îndopam cu fructe; cu o întreagă haită de câini după noi, fugeam prin livezi şi câmpuri. Eugen, cumnatul meu, se ducea în grădină spre a picta, urmat de noi, cari fiecare îi duceam accesoriile de cari avea nevoie. Dumineca veneau şi fraţii mei, Ion, inginerul cunoscut de colegii şi prietenii lui sub numele de Jean Basile, şi Matei. Cumnatul meu Ghica şi Matei se aşezau la pian şi dezlegau partiturile operelor lui Wagner. Ghica sălta pe scaunul lui şi Matei, care era la dreapta, încerca să cânte, dar mormăia melodiile. Astfel am fost iniţiat în muzica acestui mare şi neîntrecut compozitor.“

Din fuga condeiului descria şi conacul copilăriei: „La ultima cotitură a drumului, răsare, ca o oază de verdeaţă, parcul care înconjoară, pe mijlocul unei coline, casa acoperită cu ţiglă roşie, în faţa căreia se află biserica zidită de străbuni. Trăsura urca alene de la poartă sub o alee de salcâmi.“

Despre pictorul Eugen Ghica, căsătorit cu Elena Cantacuzino, sora mai mare a tatălui, care avea să se piardă la naşterea copilului său, îşi amintea şi George, în scrisoarea a VII–a. „Unchiul Eugen era produsul romantismului tardiv şi generos care avea drept oraş sfânt Bayreuthul (locul lui Wagner). Ciudatul personagiu era pictor şi pasionat muzician. Ucenic al diverselor ateliere pariziene, el nu putu niciodată să se dezbare de o apăsătoare stângăcie. Picta, cu sârguinţă şi în culori plăcute, subiecte care îl depăşeau. Îşi muta neastâmpărul din vechea lui casă, de la Iaşi, la nu mai frumosul lui conac din Budeşti; lua trenul pe neaşteptate, ca să cutreiere Europa, în goană după concerte şi reprezentaţii de operă...“

Atunci când arhitectul locuia în chilia Mitropoliei, Hoiseştii erau numai un şir de imagini, dintr-un lung film al amintirilor. Conacul fusese confiscat, lucrurile risipite, parcul tăiat… Mai înainte, încă din primul război, familia, strâmtorată de datorii, vânduse o parte din marea moşie cantacuzinească, împreună cu un alt vechi conac (Păuşeştii).

Episodul dureros îl povestise George, tânăr doar de vreo 16 ani, care, împreună cu Gh. I. Brătianu scoteau, între anii 1915 - 1917, revista „Încercări“. În două scrisori semnate G. N. B. Cantacuzino, evoca întâmplarea, el fiind acela care s-a dus cu trăsura din Iaşi la Păuşeşti şi, la cererea mamei sale, luase din odăile conacului înstrăinat câteva amintiri: „portretul Ilenii“, fotografii de familie şi nişte cărţi vechi dorite de tata. Totodată, arăta că venise din străinătate la Bucureşti pentru a munci: „să pot da înapoi părinţilor liniştea pierdută“ (Georgeta Filitti, G. M. Cantacuzino - „Inedite“).

Într-o zi, arhitectul avea să fie aproape de locurile copilăriei, cum povestea în scrisoarea a VIII-a, din 16 mai 1958: „Întorcându-mă vara trecută spre Iaşi dintr-o călătorie mai lungă, făcută la mănăstirile Ţării de Sus, o pană de cauciuc opri maşina, din întâmplare, tocmai în locul în care tarlaua ce duce la Hoiseşti ajunge în şoseaua mare a Paşcanilor. Ţi-am vorbit de acest loc, de acel peisagiu şi de amintirile prime din copilărie legate de acest colţ de ţară. Dar numai în funcţie de memoria mea şi de această atmosferă creată în mine de mediul moldovenesc. Astăzi aş vrea să-ţi spun ceva despre noi, cei de acolo, despre acel grup uman care îşi înfăptuise pe colina aridă şi joasă de pe marginea Văii Bahluiului un loc de regăsire, de odihnă, de solidaritate şi de reculegere...“ şi şi-a amintit, iar, de bunicii taciturni şi drama lor pasională: „Logodită cu unchiul Gheorghe, primul născut al marelui logofăt şi frate mai mare al bunicului, bunica întâlni, la Horodniceni, pe tânărul revoluţionar (Basile) care, în opoziţie cu tatăl său, şi, în general, cu toată familia, preconiza reforme sociale hotărâtoare şi Unirea. Puţin timp înaintea nunţii, ea fu răpită de bunic şi se căsătoriră în munţi (1842). Logodnicul părăsit muri de nostalgie şi de tuberculoză, ca un autentic romantic. Mai târziu, pe cei doi îi mustrau remuşcările şi nu-şi mai vorbeau. Nu mai aveau ce să-şi spună.“

„Ieşind din toropeala în care mă îmbiase căldura, monotonia bine cunoscută a drumului şi oboseala, priveam acel loc simbolic şi prea bine cunoscut, în faţa căruia trecusem atât de des.“ Căutând depărtările, cerceta drumul „spre Hoiseşti, spre parcul şi casa în care nici o lumină nu mai era să se aprinză. Afară de iazul de deasupra şoselei, ce secase, nu se schimbase nimic. Dincolo, spre Holm, se întorceau care, ridicând acelaşi praf în lumina serii. Acolo, lângă biserică, era lespedea de granit (a bunicului) pe care era scris «IERTARE». Pe când meditam asupra acestor lucruri, am auzit talanga unei cirezi de vite care luă alene drumul satului pe jumătate ascuns după un povârniş de deal. Spectacolul bine cunoscut, ca şi carele de dincolo de vale, care se întorceau scârţâind. Nimic nu se schimbase, afară de noi, împrăştiaţi prin lume, morţi sau vii, pentru a transmite altora fecunda noastră nelinişte, noi, pentru care, istoria e un almanah de fapte, diverse, şi izbânda întotdeauna gratuită.“

Adesea, călătorea prin Iaşii vechilor zidiri

Cu gândurile muncite de reverii şi retrăiri din anii tinereţii, amestecate ca intr-un caleidoscop al cioburilor de amintiri, arhitectul îşi petrecea ultimii ani, grei şi singuri, muncind pătimaş în chilia Mitropoliei: „Nu văd aproape pe nimeni şi îmi iau cinele în grabă. Sculat devreme, desenez până târziu noaptea. De mult nu mai lucrasem cu atâta râvnă, cu atâta optimism, căci de mult nu mai avusesem în mâinile mele un atât de vast şi de mulţumitor proiect; poate de când lucram la palatul băncii Chissoveloni, acum treizeci şi cinci de ani. Era o iarnă grea, ca şi acum. Ca şi acum, cuprins de entuziasm, nu vedeam, nu simţeam şi nu mă interesa decât lucrul meu.“

Fiindcă somnul întârzia nedorit sau pentru a-şi prelungi zilele ce fugeau necontenit, înecate în bezna nopţilor, târziu când luna veghea somnul cetăţii, se strecura printre schele şi pornea pe uliţele cutreierate de fantomele voievozilor învrăjmăşiţi şi suitelor de vornici, logofeţi, vistiernici, spătari, paharnici, întorşi din lumea umbrelor.

„Într-una din ultimele nopţi, înainte ca să înceapă a ninge, am ieşit să mă dezmorţesc. Desenasem mult şi îmi ardeau ochii, iar somnul îl simţeam încă depărtat. De mult trecuse de miezul nopţii. Pornind de la Mitropolie, m-am îndreptat spre Golia şi Bărboi. Cerul închis şi apropiat părea purtat de turnurile şi clopotniţele care, în sumbra lor verticalitate, se străduiau parcă să împiedice, într-o sforţare deznădăjduită, ca bolta văzduhului să zdrobească oraşul. Câte un rar lampadar zgâlţâit de vânt arunca umbre şi lumini anarhice pe vechile ziduri. Casele păreau nelocuite“. Pe strada Costache Negri se întâlnea cu sine adolescentul care „se întorcea călare din plimbările sale pe valea Bahluiului, la Bucium sau pe dealul Şorogarilor, îmbătat de spaţii şi lumină, în urma unor nebune cavalcade. În turnul Goliei şi Tătăraşi clopotele sunau de vecernie. În locuinţele evreieşti ardeau sfeşnice misterioase. Umbre violete brăzdau străzile pe când asfinţitul îşi împrăştia ultimele rubine pe câte un colţ de zid sau pe curbura unei cupole.“

Uneori, vizita pe preotul Paul Mihail, de la Biserica Banu, ţinea vreo conferinţă sau participa la concertele Filarmonicii.

Acesta a fost realizatorul celor două palate din „Vaticanul Moldovei“ - cum îi spunea careva, arhitectul G. M. Cantacuzino, ieşeanul născut la Viena, crescut în preajma Praterului vienez, instruit în Elveţia şi la Paris şi umblat pe multe meridiane, dar care şi-a găsit tihna reculegerii întorcându-se la baştina străbunilor.

A făcut un popas în curtea Mitropoliei, a închinat Spiritului ultima sa lucrare pământeană şi, îmbrăcat în haina cuvioşiei, cu care parcurgea uneori străzile Iaşilor, căutând urmele înaintaşilor, a plecat pe drumul veşniciei din dealul Eternităţii (parcela 15 / I rândul 9 locul 9).

Viaţa i s-a stins ca o lumânare, în noaptea spre 1 noiembrie 1960, pe un pat la spitalul „Sf. Spiridon“ şi a fost îngropat fără pompă, de Casa de Ajutor a Mitropoliei. Cu câteva zile înainte, ţinuse şi ultima prelegere prezentând Catedrala şi lucrările ce se desfăşurau rectorilor universităţilor europene, participanţi la sărbătoarea Centenarului Universităţii ieşene (26 octombrie 1960). Primindu-i, s-a gândit, poate, cât ar fi fost de fericit ca printre ei să se fi aflat şi fiul său, arhitectul Şerban Cantacuzino, plecat din anul 1939 cu sora Marie şi mama sa, pentru studiile secundare la Londra, unde au rămas, prinzându-i războiul şi marele schimbări politice din România şi Europa răsăriteană, ce i-au înstrăinat tot mai mult.

Şerban Cantacuzino a reuşit să se întoarcă în ţară abia din 1971, când părintele nu mai trăia, şi a devenit aproape navetist, după 1990, implicându-se la restaurarea unor monumente, între care mănăstirea Voroneţ, prin fundaţia Pro Patrimonia - care a luptat cu succes pentru a apăra Sighişoara de plănuitul Dracula Park, luând în atenţie şi Roşia Montană. (Ion Longin Popescu, „Formula AS“, nr. 589). Fiica sa este celebra gazetară londoneză Marina Cantacuzino, a cărei prezenţă ar fi, probabil, prielnică, pe meleagurile străbunilor.

Încheind, socotim că în grilajul monumentelor, alături de placa ce pomeneşte numele profesorului ieşean Matei Canatacuzino, înhumat la Ciurea, sunt de cuviinţă şi încă două, cu numele diplomatului N. B. Cantacuzino şi al arhitectului G. M. Cantacuzino. Lângă ele, în viitor, se vor putea aşeza şi altele, pe care le vom aminti când vom mai reveni la Hoiseşti.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!