Moştenirea lăsată de Matei Basarab Plătăreştiului

Elena Tăbuş, 16 August 2008

Ascunse sub schele de lemn, învăluite în colbul lucrărilor de restaurare, stau bătrâne şi tăcute unele dintre cele mai vechi biserici ale patrimoniului nostru cultural. Sub arşiţa dogorâtoare a soarelui sau bătute de geruri năprasnice, zidurile de piatră, vechi de sute de ani, ascund duhul unor vremuri apuse şi păstrează în ele credinţa unui „Bărbat drept, îndurător şi milostiv, niciodată biruit, ci biruitor şi a multe învingeri învingător, preaslăvit, înfricoşător duşmanilor, prietenilor de folos, îmbogăţitor al ţării sale“, după cum citim pe piatra de mormânt a lui Matei Basarab de la Mănăstirea Arnota. Obosiţi şi toropiţi de căldura lui Cuptor, am poposit la una dintre secularele ctitorii basarabene, Mănăstirea Plătăreşti, din judeţul Călăraşi.

La o primă vedere, te izbeşte monumentalitatea sobră a unei arhitecturi desăvârşite. Încă de departe, turla înaltă de 18 metri, care ţâşneşte semeaţă spre cer, dă ochiului iluzia unui triunghi imaginar, mistic, format din mănăstirile Frunzăreşti, Piţigaia şi Plătăreşti. Trei mănăstiri, trei locuri de rugăciune, ctitorii dăruite, spre veşnică pomenire, de „neamul nostru basarabesc, cu domnitorii cei moşteni ai ţării“.

Este zi de sâmbătă, iar biserica mănăstirii este plină de oamenii care au venit să-i pomenească pe cei adormiţi. La sfârşitul Sfintei Liturghii, zidurile parcă încep să prindă viaţă, iar praful aşternut peste istorie este alungat de cuvântul unuia dintre puţinii monahi ai sfântului lăcaş, Părintele Rafail. Dânsul ne povesteşte că denumirea localităţii Plătăreşti, implicit a lăcaşului de cult cunoscut drept Mănăstirea Plătăreşti, provine de la un grec, Platara, primul egumen al acesteia.

Mulţi oameni şi-au luat denumirea de la localitate, iar lângă biserică este îngropat preotul Mihail Plătăreanu, care a slujit 50 de ani, fiind şi învăţător în sat.

Icoane din secolul al XVII-lea

Deşi ctitoria este menţionată documentar cu începere din 1640, după cum ne informează pisania bisericii, aceasta a fost terminată şase ani mai târziu: „Cu bună vrerea lui Dumnezeu, rădicat-au această sfântă şi dumnezeiască mănăstire den temelie prea luminatul domn Io Matei Basarab voievod şi doamna lui Elina întru lauda Sfântului Slăvit şi Mare Mucenic Mercurie, ca să fie pomeanî întru vecie de veacu la răpaosulu sufletelor, întru odihna derepţiloru nesfârşită. Ispranic au fost pan albul Clucer; după moartea lui fost-a tatăl lui, pan Mitrea pitar; igumen Vasilie; meşiţa aprilie, vleat 7154 (1646). Pisal popa Gheorghe“.

Prezentându-ne lăcaşul monahal, părintele Rafail ne spune că foarte puţin s-a mai păstrat din pictura originală, ca de pildă tablourile votive care înfăţişează pe domnitorul ctitor, cu familia sa, pe marele ispravnic Albu Cluceru care se află înmormântat în biserică, jupân Barbu, fratele voievodului, şi alţi dregători din vremea lui Matei Basarab, precum şi chipul primului egumen, Vasile. Icoanele împărăteşti sunt din vremea domnitorului Matei Basarab (secolul al XVII-lea), precum şi uşile împărăteşti, de o deosebită frumuseţe.

Casa domnească

E foarte greu să-ţi imaginezi ce va fi fost cândva Plătăreştiul; din ruinele care înconjoară şi vor, parcă, cu orice preţ, să înghită moştenirea basarabeană, se ridică scheletul unei case ce aminteşte de vechile conace de odinioară.

Întru începuturi, aici se aflau apartamentele domneşti, unde se odihnea domnitorul venit la vânătoare. Apoi, casa domnească a cunoscut un istoric destul de zbuciumat. A fost, pe rând, stăreţie, apoi lăcaş unde se odihnea garnizoana austriacă, la 1700, timp în care călugării au fost prigoniţi; apoi, în vremea patriarhului Miron Cristea, pe la 1930, aici existau atelierele de lumânări, iar în 1950 au venit comuniştii şi au transformat-o în spital de psihiatrie.

Puţinele obiecte care au aparţinut familiei basarabene, cărţi, icoane, se mai păstrează astăzi, conform istorisirilor părintelui Rafail, la un muzeu din Slobozia.

Deşi fraţii sunt puţini, doar patru la număr, în frunte cu stareţul - părintele Cosma -, vieţuitorii acestei mănăstiri, sprijiniţi de puţinii credincioşi care mai răzbat prin arşiţă până aici şi de Oficiul Monumentelor Naţionale Istorice, încearcă să o aducă la culoarea şi lumina epocii basarabene, pentru că, secole de-a rândul, la Plătăreşti, s-a păstrat porunca de ctitor a lui Matei Basarab: „Că cei ce vor cârciumi şi se vor vinde mănăstirea şi vor călca acest hrisov să fie blestemaţi. Blestem...; cu mâna noastră am iscălit şi pecetea cea mare a ţării noastre a o lega spre poruncă“.

Matei Basarab, întărit în lupte de Sfântul Mercurie

Aşa cum Ştefan cel Mare l-a avut ca ocrotitor în războaie pe Sfântul Gheorghe sau pe Sfântul Procopie, Sfântul Mercurie a fost cel care l-a întărit în lupte pe domnitorul Matei Basarab, ctitorul mănăstirii. Despre acest mare ostaş a lui Hristos, Mercurie, ne spune părintele că ar fi trăit în vremea împăraţilor Deciu şi Valerian, în anii 255, trăgându-se după neam din Răsărit, din sciţi. Biruindu-i odată pe barbari, fiind înainte întărit de vedenia îngerului Domnului, a fost ridicat la rangul de arhistrateg sau de general. Dar, pentru mărturisirea lui Hristos, a stat înaintea lui Deciu şi, fiind legat de patru pari, i-au crestat trupul cu cuţitele şi l-au chinuit în nenumărate chipuri. În cele din urmă, a fost adus la Cezareea Capadociei, unde i-au tăiat capul.

Tot astfel, înaintea unei lupte, Matei Basarab s-a rugat Sfântului Mercurie, conform mărturiei diaconului grec, Paul de Alep, la 1657: „într-unul din războaiele lui Vasile Lupu purtate prin acest loc, Matei Basarab a chemat în rugăciune sprijinul Sfântului Mercurie, care i-a apărut în vis şi l-a însoţit cu bărbăţie şi tărie. În ziua următoare, când s-a trezit din somn, a pus pe goană pe duşmanii săi prin înfrângere şi, drept aceea, el a ridicat această mănăstire, gândind-o ca o cetate întărită, cu zid înalt de doi metri şi fortificaţii“.

Alături de Matei Basarab şi a sa soţie, Elina Doamna, boieri precum Mitrea Pitarul sau Albu Clucerul, vlădici, egumeni, duhovnici sau mireni, „cinstiţi şi socotiţi svetnici, dregători şi judecători a toată măsura, tocmitorii ţării şi tuturor boierilor mari sau mici“, au dăruit Plătăreştiului clopote şi icoane aurite, turme de vite şi pământuri. Chiar domnitorul Matei Basarab a donat icoanele împărăteşti şi icoana Sfântului Mercurie.

Domnia lui Matei Basarab - o epocă de fervoare religioasă şi dezvoltare culturală

Elogiat de papa Inocenţiu al X-lea pentru „minunata sa bunătate sufletească“, respectat de turci ca „al doilea Mihai Vodă“, considerat de Nicolae Iorga ca „adevărat păstor şi domn părinte“, caracterizat de C. C. Giurăscu drept „un domn cu remarcabile însuşiri: viteaz ostaş, ctitor desăvârşit şi diplomat încercat, tipul reprezentativ al domnului de ţară“, Matei Basarab, cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, şi-a văzut domnia caracterizată astfel de cronica vremii: „Ţara iubea pe Domn şi Domnul pe Ţară“.

Lunga domnie a lui Matei Basarab a fost o epocă de fervoare religioasă şi dezvoltare culturală, aşa cum o arată numărul foarte mare de ctitorii voievodale.

Opera de ctitor a lui Matei Basarab se remarcă prin faptul că a reuşit să instituie un fel de mecenat artistic, fiind permanent preocupat să aducă pe pământul ţării tot ceea ce considera că este mai demn de a fi luat în seamă la vremea respectivă din bogăţia cultural-artistică a altor ţări. Este socotit, alături de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, unul dintre cei mai prodigioşi ctitori de biserici, istoricul Constantin C. Giurescu identificând un număr de 46 de ctitorii basarabene.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!