Moştenirea spirituală a lui Mircea Eliade

Adrian Agachi, 02 Februarie 2009

„Cea dintâi şi singura datorie esenţială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenţei. A face din viaţa ta o permanentă bucurie - în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi dezamăgirilor - iată o datorie adevărată a omului şi a omeniei din tine. Cred că binele se justifică şi se recunoaşte prin bucurie. Cel mai mare păcat contra umanităţii este tristeţea disperată ridicată la valoarea supremă a spiritualităţii“, scria Mircea Eliade în lucrarea „Oceanografie“. Lumea cărţilor rămâne una dintre cele mai frumoase, dar, totodată, şi una dintre cele mai periculoase. Marele romancier şi istoric al religiilor, Mircea Eliade (1907-1986), ne arată că această lume este departe de a fi cunoscută aşa cum este ea de fapt.

Corigent la şcoală, eminent acasă

Mircea Eliade s-a născut pe 9 martie 1907, în Bucureşti. Tatăl său, Gheorghe, era ofiţer. Iniţial, numele de familie al tatălui său era Ieremia. Admiraţia nestăvilită pentru Ion Heliade Rădulescu l-a făcut să adopte numele de Eliade. În timpul şcolii, Mircea Eliade nu a fost deloc un elev ieşit din comun. Din contră, a avut câteva corigenţe la limba germană şi matematică. Ceea ce îi lipsea era voinţa, nicidecum capacitatea intelectuală. Acasă era tot timpul cufundat în lectură. Pasiunile copilăriei nu s-au rezumat doar la cărţi, ci au cuprins şi alte domenii, precum chimia, biologia. Spiritul enciclopedic se manifesta încă de atunci. Interacţiunea cu ceilalţi era un domeniu dureros pentru tânărul Eliade. Comunicarea era mai dificilă pentru că nu reuşea să îşi învingă timiditatea. Singurul domeniu în care ceilalţi trebuiau să îi recunoască superioritatea era cel cultural. Eliade declara: „Mă simţeam superior tuturor colegilor mei, măcar pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi lărgi şi adânci cultura (...) Dar eram mai mult decât atât. Mă aflam în plină criză de pubertate, mă descopeream în fiecare dimineaţă mai urât, mai stângaci, descopeream, mai ales la întâlnirile cu fete de vârsta mea, cât sunt de timid şi de neatrăgător, în comparaţie cu unii dintre prietenii mei. Criza aceasta a mers agravându-se până la sfârşitul liceului. Probabil că datorită ei n-am mai ajuns să termin «Romanul adolescentului miop». La un moment dat am simţit că nu mai pot scrie decât la persoana I, că orice fel de literatură, în afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-avea nici un sens. Aşa am început «Romanul adolescentului miop»“ („Memorii“). Dificultăţile de comunicare au continuat şi după terminarea liceului, dar au început să fie depăşite în facultate, încheindu-se odată cu călătoria în India.

Călătoria în India. Maitreyi

Mircea Eliade a făcut parte din elita intelectuală interbelică, iar printre prietenii lui apropiaţi s-au numărat Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu. Noica ne-a lăsat un portret succint al lui Eliade: „Este un om care a trăit, care trăieşte, care loveşte ideile, pentru a suferi de replica lor brutală, care se agasează spiritual, zdruncinându-şi şi menţinându-şi totuşi un echilibru, prăbuşindu-se şi crescând. Niciodată un cuget n-a simţit mai aproape minunea experienţei plurale şi indisciplinate. I-a plăcut să se joace ideal, să se distrugă prin chin, să încerce şi să se aventureze. A înţeles cel mai bine dintre noi acest resort spiritual: aventura“ (Vremea, 5 decembrie 1929). La momentul notării acestor gânduri, Noica avea 21, iar Eliade 23 de ani. Un titan al filosofiei prefigura viitorul unui titan enciclopedic.

Dorind să-şi lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învaţă limba italiană şi, cu ocazia unor călătorii în Italia, îi cunoaşte personal pe Giovanni Papini şi pe Vittorio Macchioro, care avea publicaţii în domeniul istoriei religiilor.

După terminarea Facultăţii de Litere şi Filosofie, în 1928, Eliade pleacă la Calcutta, în India. Primise o bursă de studii şi urma să fie ucenicul unui profesor renumit la vremea respectivă - Surendranath Dasgupta. Experienţa acestei călătorii îşi pune amprenta pe existenţa ulterioară. „India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: aceea de a exista liber“ („Încercarea labirintului“). În casa profesorului Dasgupta, Eliade trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu fiica acestuia, Maitreyi, dar este alungat fără prea multe explicaţii în momentul în care profesorul descoperă legătura lor. Legat de mentalitatea asiatică, Eliade scria: „Asiaticii au nenumărate păcate; sunt cruzi, câteodată imbecili, adesea nebuni, altădată murdari; dar au două mari însuşiri: nu idealizează femeia şi nu cred în evoluţie“ („Isabel şi apele diavolului“). Eliade l-a înţeles pe profesorul Dasgupta. Legile Indiei nu erau asemenea Europei. Maitreyi nu ar fi putut ajunge niciodată nevasta lui, deoarece sistemul castelor interzicea lucrul acesta. Eliade s-a consolat scriind povestea lor de dragoste, realizând astfel cel mai bun roman al său, „Maitreyi“. Peste aproape 40 de ani, Maitreyi a scris şi ea versiunea proprie, iar răspunsul ei a reprezentat încă o dovadă că timpul acoperă multe, dar distruge puţine.

Profesor de Istorie a religiilor

Domeniile în care Eliade a activat au fost extinse. A fost profesor, consilier cultural, romancier, dar a întâmpinat multe momente dificile în viaţă. A fost demis de la universitate după ce realizase ediţia completă a operelor lui Haşdeu, considerat trădător, după ce a simpatizat pentru o perioadă de timp cu mişcarea legionară. Occidentul a primit cu braţele deschise ceea ce românii au respins, iar Eliade şi-a continuat cariera fabuloasă în Franţa şi Statele Unite ale Americii. Şi-a petrecut o mare parte din viaţă departe de ţara natală pentru că mediul român devenise imposibil pentru orice intelectual în perioada comunistă. Timp de peste 20 de ani conduce catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago, care îi va purta numele după retragerea sa. În toată perioada petrecută la Chicago, Eliade, împreună cu un grup de cercetători, va crea imensa Enciclopedie în 20 de volume de istorie a religiilor.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru este, în concepţia lui, centrul Universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca fiind „orizontul“ unui anume grup religios. În această concepţie, fiinţele umane arhaice erau orientate în timp şi spaţiu, cele moderne fiind dezorientate. Dar şi în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconştientă, guvernată de prezenţa secretă a unor profunde simboluri religioase.

Pe 22 aprilie 1986, Mircea Eliade deceda la Chicago. Imensa moştenire spirituală avea să fie continuată de numeroşii săi ucenici, printre care Ioan Petru Culianu, un alt savant român de talie internaţională, care i-a urmat la catedra de Istoria religiilor, la Chicago.

Dificultatea existenţei intelectuale

Nimeni nu poate afirma că Mircea Eliade nu a fost o persoană specială. Cât despre trăirea practică a existenţei, aceasta nu a lipsit deloc din viaţa sa. Chiar dacă observăm că, în ediţia veche a tratatului său privind istoria religiilor, un volum din trei este plin doar cu titluri ale cărţilor folosite, aceasta nu înseamnă că Eliade a trăit doar în lumea cărţilor. Cuvintele sale despre existenţă sunt pline de înţelepciunea trăirii. Eliade simţise deşertăciunea ocupaţiilor lipsite de lumina divină. „Îndată ce omul este sigur că i s-a dat ceva, parcă doreşte mai puţin acel lucru; i se pare firesc că îl are. Începe chiar să-l irite indiferenţa aceasta, şi poate i-ar plăcea altceva; i-ar plăcea să nu fie lăsat singur, ca să-şi poată iubi atunci singurătatea, să-şi făgăduiască şi să viseze la bucuriile unor apropiate ceasuri de meditaţie, care nu se împlinesc niciodată. Cunoaşte demult chinul acestor bucurii care pier în clipa descoperirii lor, vacuitatea în care se trezeşte atunci când aşteaptă să aibă într-adevăr ceva de făcut, să gândească, să lucreze“ („Întoarcerea din rai“). Nu este nimic mai trist decât o lume golită de sens, în care te trezeşti din propria letargie spirituală.

Mândria eşecului

Aflaţi în faţa unui eşec, oamenii decid să se ferească de responsabilitate. Toată viaţa, Mircea Eliade s-a străduit din răsputeri să îşi asume responsabilitatea deciziilor sale. Necazurile, provocările existenţei trebuie înfruntate cu curaj, nu ocolite, altfel propria viaţă devine o minciună. Orgoliul este cel care ne împiedică să vedem realitatea. „După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă - o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia... Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că, dacă am fi trăit într-un adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată“ („Noaptea de Sânziene“). Dacă este un sfat pe care Mircea Eliade ni l-ar recomanda astăzi ar fi memorabilul scurt discurs al lui Winston Churchill: „Să nu te dai bătut niciodată, niciodată, niciodată, repet, niciodată“. Nu trebuie să ne dăm bătuţi niciodată, indiferent dacă viaţa noastră a fost un eşec sau nu, pentru că tăria curajului este pe măsura nădejdii noastre în Dumnezeu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!