Repere şi idei
Muntele de gheață

Muntele de gheață

Ștefan Mitroi, 17 August 2018

Râdeam de ea. Dar ce mai râdeam! Și nu fiindcă era bătrână, ci pentru că umbla toată ziua pe drum cu un coș de nuiele, în care zicea că strânge urmele fiului său, ce plecase în lume, uitând să mai vină pe-acasă.
Măcar cu atâta să rămân și eu de la el, spunea femeia, întorcându-se seara cu coșul acela în spate. Zicea că e plin!
Sunt urmele lui peste tot, se bucura ea, n-o să ajung să le culeg niciodată pe toate!
Dimineața o vedeai iarăși căutând prin țărână pașii pe care îi făcuse pe ulițele satului cel dispărut.
Noi nu-l văzuserăm niciodată. Nu știam cum arată. Dar și dacă-l vedeam, l-am fi uitat, pentru că se scursese o groază de vreme de la dispariția lui. Nu se putea ca vântul să nu-i fi risipit urmele. Sau să nu i le fi șters ploile în tot acest timp!
Mai mult ca sigur bătrâna era o mamă nebună!
Și noi râdeam ca proștii de nebunia ei. Am fi râs mai departe, dacă nu se întâmpla ca, într-o seară, ea să ne roage s-a ajutăm să ridice coșul pe umeri. Zicea că n-a fost niciodată atât de greu.
Ne-am uitat în coș și-am văzut că e gol!
M-am repezit chiar eu să-l iau de jos, dar n-am putut să-l clintesc. A mai venit cineva, însă nici în doi n-am reușit să-l ridicăm.
Bătrâna s-a descurcat până la urmă singură și-a plecat, fără să scoată o vorbă, spre casă.
Nouă ne-a înghețat râsul pe buze. Cu toate că era vară, s-a transformat într-un munte de gheață râsul nostru. Un munte care nu s-a topit nici acum!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!