Documentar
Munţii Buzăului, al doilea Athos al Ortodoxiei

Munţii Buzăului, al doilea Athos al Ortodoxiei

Dumitru Manolache, 08 Februarie 2012

Încă din cele mai vechi timpuri, Munţii Buzăului dimpreună cu zona Subcarpatică aferentă au constituit un spaţiu aparte, în care s-a dezvoltat una dintre cele mai vechi şi mai originale vetre de sihăstrie autohtonă. În acest perimetru sacru ancestral, viaţa isihastă este atestată în veacul al XVII-lea de cele 40 de sihăstrii, schituri şi mănăstiri. În secolul următor, aici s-a dezvoltat o viaţă monahală panortodoxă unică, fapt ce avea să-i atragă, justificat, mai ales prin stareţul Vasile de la Poiana Mărului şi prin ucenicul acestuia Paisie, renumele de "al doilea Athos".

Numeroasele schituri şi bisericuţe rupestre ruinate de timp din curbura Carpaţilor, pe care astăzi doar cercetători sau pelerini temerari se mai încumetă să le viziteze, aduc mărturia unei lungi şi statornice vieţuiri întru numele Creatorului în această parte de lume, încă din începuturi şi până în zorii secolului al XIX-lea. Se estimează, spre exemplu, că în aşezările rupestre din Masivul Crucea Spătarului au locuit, la doar trei veacuri după Hristos, primii misionari creştini care au sosit în zonă. Dar, în această lungă perioadă de vieţuire, nu lipsită de evenimente istorice dramatice, un anumit moment luminează clipa în care isihasmul ortodox autohton îşi găseşte la propriu comparaţie doar cu cel trăit în Sfântul Munte: secolul al XVIII-lea, când spaţiul sacru buzoian devine "Sfânt Munte, de data aceasta românesc", cum sugestiv îl numeşte pr. Horia Constantinescu în volumul "Schituri sau sihăstrii rupestre buzoiene. Mărturii ale vechimii creştinismului şi continuităţii pe aceste meleaguri", apărut în 1983 la Buzău.

Pelerini ai transfigurării monahale împlinite în Carpaţi

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în Munţii Buzăului fiinţau încă sihăstrii cu o intensă trăire isihastă, mai ales cele de sub munte, din fostul judeţ Râmnicu Sărat. În această zonă se aflau sihăstriile Fundătura, Agaton, Alunişul, Ciolanul, Barbu, Cârnu, Găvanu, Trestieni şi mai ales Dălhăuţi, în care se nevoiau duhovnici vestiţi. Aceste puncte spirituale, cu o tradiţie duhovnicească milenară, şi-au iradiat influenţa mult peste hotarele ţării, atrăgând spre ele călugări dornici de desăvârşire, transformându-se astfel într-un veritabil al doilea Athos. Mai ales că, la acea vreme, monahii ortodocşi din Orientul grec erau ameninţaţi de robia turcească, uniţia din Ucraina îi îndepărta de dreapta credinţă, iar Rusia ţaristă le oferea doar indiferenţa raţionalistă a conducătorilor ei. Din aceste motive s-a dezvoltat un fenomen emigraţionist monahal spre noul Athos românesc.

În Ucraina, care se afla în componenţa Poloniei catolice, autorităţile urmăreau lichidarea rezistenţei ortodoxe şi trecerea tuturor credincioşilor ei la uniatism.

"În Rusia ţaristă, oficial ortodoxă, reprimarea monahismului a venit din partea noului regim absolutist de tip iluminist instaurat de Petru cel Mare şi în Biserică prin faimosul "Regulament duhovnicesc" din 1721, urmat de "Proclamaţia monahismului" din 1724, care prevedeau măsuri drastice de limitare", arată părintele profesor Ioan I. Ică jr. în argumentul studiului lui Dario Raccanello, intitulat "Vasile de la Poiana Mărului. Introducere în rugăciunea lui Iisus şi isihasm", apărută la Editura "Deisis" din Sibiu în 2009.

În urma acestor evenimente din Rusia, stareţul Vasile, împreună cu alţi confraţi, s-a refugiat în Ţările Române, stabilindu-se iniţial la Dălhăuţi, de unde în 1730 s-a mutat la Poiana Mărului, unde a vieţuit până la mutarea sa la Domnul, pe 25 aprilie 1767.

Alături de el, amintim alte două cazuri "de pelerini ai transfigurării monahale împlinite în Carpaţi", cum îi numeşte pr. dr. Paul Mihail: Bătrânul Onufrie, care a sihăstrit la Schitul Cârnu, şi stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţu, ultimul avându-l ca părinte duhovnicesc şi povăţuitor pe schimonahul Vasile de la Poiana Mărului.

Părintele Dumitru Stăniloae era convins că "Vasile de la Poiana Mărului a fost inspirat de practica sihăstrească sau isihastă a călugărilor din aceste schituri când a alcătuit acele Cuvinte înainte la Filotei Sinaitul, Isichie Sinaitul, Grigorie Sinaitul şi Nil Sorschi".

Locul unde se ţinea mai vârtos viaţa de obşte

Extrem de interesante sunt şi unele amănunte din viaţa şi nevoinţele Cuviosului Paisie de la Neamţ, tot atâtea argumente care i-au îndreptat paşii la un moment dat spre "noul Athos". De pildă, numele de Petru, pe care l-a primit la naştere, i-a fost pus în amintirea marelui Petru Movilă, românul ajuns mitropolit al Kievului. În fruntea eparhiei căreia îi aparţinea tatăl său se afla cărturarul grec Evghenie Vulgaris, care trecuse şi el pe la noi. Iar despre monahismul românesc se pare că s-a informat din opera lui Dimitrie Cantemir.

Neaflând în ţara de origine nici mănăstiri, nici manuscrise duhovniceşti, nici scrieri literare corespunzătoare, împreună cu alţi trei confraţi a poposit la Dălhăuţi, în Vrancea, unde se nevoiau mai mulţi trăitori însemnaţi. La Trăisteni, apoi, a auzit despre pravila şi rugăciunile după rânduiala Sfântului Munte. De acolo a fost luat la Poiana Mărului de stareţul Vasile.

La 24 de ani, a pornit spre Athos, unde a ajuns la 4 iulie 1746, oprindu-se la Mănăstirea Pantocrator. După lungi căutări a unui duhovnic potrivit arderii sufletului lui pentru isihie, negăsindu-l, s-a retras în pustnicie unde s-a nevoit patru ani, timp în care a fost cercetat de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care avea să-l şi tundă în monahism, schimbându-i numele de călugăr Platon în Paisie. Iar când atitudinea ostilă a turcilor, pe de o parte, şi rivalitatea dintre călugării greci şi slavi din Athos, pe de alta, atinseseră cote insuportabile, a pornit spre celălalt Athos, cel din curbura Carpaţilor româneşti, cu două corăbii şi cu o obşte de 64 de suflete.

Iată cum îşi motiva cererea adresată Mitropolitului Gavriil Calimah de la Iaşi, prin care solicita o mănăstire, aşa cum reiese din lucrarea "Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţului", de protos. Serghie Cetferikov: "Mai nainte de ducerea mea la Sfântul Munte, şezând câţiva ani în ţările acestea m-am deprins foarte mult de limba română... acum nu cerem lucru nou scornit din capul nostru, ci lucrul cela ce era hotărât şi întemeiat în toate vieţile cele de obşte... căci în toată lumea n-au rămas alte locuri ca să poată cineva a ţine mai vârtos viaţa de obşte, fără numai într-aceste blagoslovite ţări pe care Dumnezeu le păzeşte ca să preamărească numele Său cel sfânt..."

Astfel, într-o perioadă istorică în care Ortodoxia europeană era ameninţată de ostilitatea semilunei, uniatism, indiferenţă raţionalistă şi rivalităţi interconfesionale, sihăstriile şi mănăstirile noastre din curbura Carpaţilor şi-au asumat rolul spiritual al Athosului, transformându-se ele însele în lavre ale unui al doilea Munte Sfânt pentru râvnitori într-ale desăvârşirii, căci niciunde în altă parte nu se putea "ţine mai vârtos viaţa de obşte" şi nici altundeva nu se preamărea ca la noi numele lui Dumnezeu.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!