Reportaj
Muzeul maramureşencei de la Dragomireşti: „ce fac femeile, de la tinereţă pânâ la bătrâneţă“

Muzeul maramureşencei de la Dragomireşti: „ce fac femeile, de la tinereţă pânâ la bătrâneţă“

Otilia Bălinişteanu, 10 Iulie 2009

În Maramureş, la Dragomireşti, la numai câţiva kilometri depărtare de Ieud, vatra celei mai vechi biserici de lemn, există un muzeu unicat în ţară, închipuit şi închinat femeii-mamă. O dovadă de netăgăduit că maramureşenii ştiu să preţuiască sufletul locului şi că niciodată nu-şi vor abandona tradiţiile. Biserica de lemn de la Ieud, cea mai veche de acest tip din Maramureş (datată la 1364), atrage ca un magnet vizitatorii dornici să descopere istoria zonei. Însă, în drumul dinspre Borşa către Ieud, trecând prin Dragomireşti, e imposibil să nu fie remarcată căsuţa din bârne de lemn ce adăposteşte Muzeul Ţărăncii Române, unicul din ţară dedicat integral femeii.

O simplă privire, fie ea şi numai în treacăt, îţi trezeşte curiozitatea. Casa e atât de mică, încât seamănă cu o cutie de chibrituri. O „cutiuţă“ construită după tiparul cu care maramureşenii ne-au obişnuit, din lemn rotund, ducând în spate povara a 289 de ani. Este, cum se mândresc pe bună dreptate localnicii, singura căsuţă din buşteni rotunzi de molid care se mai păstrează şi astăzi pe Valea Izei.

Muzeul a fost deschis publicului vizitator în 2001, la iniţiativa unui profesor din localitate, Nicoară Timiş, în chiar casa mătuşii sale. De-atunci, mii de turişti în trecere prin Maramureş i-au călcat pragul, admirând felul în care femeile locului, înzestrate cu o inteligenţă şi cu un simţ artistic excepţionale, au ştiut să-şi îmbrace familia şi să-şi decoreze casa.

Pe poartă, în lemn, e „scrisă“ legenda locului

Înainte de a ajunge la căsuţa răsărită dintr-o mare de verdeaţă, trebuie să treci, ca într-un ritual, pragul uriaşei porţi construite în stil maramureşean, în care meşterii sculptori au dăltuit, pe scurt, în semne şi simboluri, istoria locului lor de baştină. „Pe unul din stâlpii porţii avem o mireasă şi două druşte, că aşa-i tradiţia la nunţile de la noi. Pe urmă avem cocoşul, simbolul comunei noastre. Fiecare comună are o poreclă; noi suntem „cocoşii“. Apoi, avem steagul dacilor, lupoaica cu Romulus şi Remus, ca să nu ne uităm istoria. Pe stâlpul celălalt se află un grup de femei, lâng-un legănuţ. La noi la botez mărg numaâ femeile. Bărbaţii stau acasă, cu copchiii, cu animalele. Femeile să distrează sângure; decât ceteraşii, atâta îs barbaţi între ele“, ne-a povestit Maria Zubaşcu, o dragomireşteancă de 51 de ani. De când s-a deschis muzeul, ea povesteşte despre viaţa satului sutelor de vizitatori curioşi.

Povestea „scrisă“ pe lemn continuă şi în curte, cu o troiţă în lemn, spre neuitarea credinţei strămoşeşti, şi un fus „cu ţurgalău“, cum spun dragomireştenii, dăltuit la scară mare, e gata să spună oricui s-ar nimeri sutele de basme auzite în nopţile lungi de iarnă de pe buzele harnicelor femei. De altfel, el însuşi are o legendă, care, povestită în graiul locului, e încă şi mai fascinantă şi mai plină de miez. „Torcei tătă noaptea; dacă clipocei şi-l scapai jos, te treză. Legenda lui îi asta: veneau feciori-n şăzătoare. Când se termina, fata să duce să-l conducă-n tindă. La fată nu i-o fost drag de fecior şi nu l-o condus. O mai venit fecioruâ ş-a doilea sară. Tăt aşă nu l-o condus. A triilea sară i-o adus un fus cu ţurgalău. Ce măreaţ-o foâ fata când i l-o dat! Că nimeân şăzătoare n-o primit aşă ceva. Şî i-o zâs feciorul: atuncea să să despartă ei când s-o desface fusul. O piesă dacă iei din el să desface tăt, daâ care-i piesa? La fată i-o dat de gândit. N-o ştiut să-l desfacă, n-o aflat. Până la capăt i-o fost drag şi de fecior, şi de fus. O ramas împreună. Vedeţi ce băiat isteţ, cu ce ş-o cucerit fata? Nu bani, casă, maşână...“, ne explică maramureşeanca.

Câţiva paşi mai încolo, un grup statuar închinat femeii, în toate stadiile de vârstă: copilă, fetişcană, femeie, mamă, bunică. „Una-i bătrână, una culege flori, una se roagă, alta toarce şi mama cu copchiii; ce fac femeile, de la tinereţă pânâ la bătrâneţă“, explică Maria Zubaşcu, devenită, după atâţia ani, muzeograf în toată regula.

Oala roşie şi fata de măritat

În faţa casei, aproape de intrare, într-un copac înalt, din care au rămas doar crengile, asemeni unui cuier uriaş, stau aşezate, frumos, oalele gospodinei. „Casa-i strâmtă şi nu-i loc de dulapuri“, a sunat prompt explicaţia ghidului. De aceea, afară, agăţate cu faţa în jos, oalele colorate stau binişor la uscat şi aerisit. În vârful acestui copac ciudat, la loc de cinste, stă oala roşie, mândria caselor cu fete mari. E semn că în casa respectivă există o fată bună de măritat. După ce aceasta pleacă la casa ei, oala roşie e coborâtă din vârf, ca să rămână, pentru tot restul vieţii, laolaltă cu celelalte oale, banale, pe crengile de jos. „Cu cât îs mai multe oale, cu-atât fata-i mai bogată, are mai multă zestre. Dupa ce să mărită fata, se ia oala jos şi rămân vasele la aerisit. Casa-i din 1720. O foâ locuibilă până în 1990. Aici o stat stăpâna casei. După moartea ei, s-o renovat şi s-o deschis muzeul. Stăpâna casei, Ileana Chiş, o foâ fată nemăritată; o murit la 74 de ani. Aşa că nu vă miraţi că ne-o rămas oala roşie în vârf“, glumeşte femeia.

Tipicul unei gospodării maramureşene

Casa miniaturală ce adăposteşte Muzeul Ţărăncii Române de la Dragomireşti e făcută după specificul zonei nu numai din punctul de vedere al construcţiei, ci şi în ceea ce priveşte arhitectura interioară şi împodobitul pereţilor încăperilor. „Intraţi într-o casă de oameni de gazdă“, m-a avertizat maramureşeanca mândră, în timp ce escaladam pragul înalt, meşteşugit astfel, aveam să aflu, „ca să nu între frigul, iarna, în casă şi să nu iasă copchii cei mici afară. Că cine-ave vreme de ei?“.

Într-o singură cameră de locuit, completată cu o tindă largă şi o cămară, aceasta din urmă numai la oamenii mai avuţi, se desfăşura, până pe la mijlocul secolului trecut, întreg universul unei gospodării ţărăneşti tradiţionale. „Când ai avut camară trebuia să ai ce să ţii în ea. Mâncarea de bază era laptele şi brânza. Sus, cârnaţii şi slanina afumată, canatariu ce cantarei brânza, ciubăru-n ce spălai hainele, slatina. Noi avem un izvor sărat aicea, puneam slatina pă cal şi mergem trei kilometri; nu ştiam ce-i a cumpăra sarea“, ne explică, în detaliu, ghidul nostru.

„Aici avem tăte obiceiurile noastre de peste an“, ne spune tanti Maria, în timp ce trecem prin tindă. E vorba, de fapt, despre copturile ce se fac în diferitele momente de sărbătoare ale anului, orânduite pe o masă înaltă, la răcoare: „colacul mirelui, miei, cum să pun pe mese la nunţi, stolnic (un colac mare, împletit, de formă rotundă - n.r.) de Crăciun şi de Anul Nou, că nu mănânci chită ce mănânci în tătă zâua; aceea nu era gazdoaie care n-avea, de Crăciun, pe masă un stolnic“. Şirul continuă: „pasca, cozonacul, ce se dă la mort - prescuri la preot, pupchi la copchii, colaci la oameni“.

Ruda şi costumele tradiţionale

Părăsim tinda ca să intrăm în odaie, singura din casă, păşind peste acelaşi prag înalt. În cameră dormeau, laolaltă, părinţi şi copii, pe laiţe prinse direct în pereţi, din timpul construcţiei, de-a lungul întregii case, acolo se pregătea mâncarea, la soba cu „preptici“ (prichici - n. r.), acolo, pe o bârnă din lemn prinsă deasupra patului se aşeza ruda, adică întreaga zestre a fetei, cu cât mai bogată cu atât mai bine. „Multe din vasele ce le vedeţi aici îs rămase de la stăpâna casei: îi strecuratoriu, cu care strecurai laptele, aista-i ticlazăul (n.r. - fier de călcat cu jar). Pa cuptior dormeau copchii mici, că-i num-un pat. Se dormea roată pă lăiţi; lăiţile-s dintr-o singură bârnă, bagate-n părete. Când s-o făcut casa, s-o făcut deodată cu laiţa; nu au chicioare de sprijin. Iarna era mai greu cu dormitul; cine-o nimerit pe cuptior o foâ bine că i-o fost cald“, ne spune râzând femeia.

Acum, pe lăiţi nu mai doarme nimeni. Locul e ocupat de o expoziţie ad-hoc de costume populare din toate localităţile vecine: Săcel, Sălişte, Borşa, Bgdan-Vodă. „Noi ne cunoaştem dupa costume, nu treâ sa-ntrebăm de unde îi cineva. Când ai văzut-o îmbracată ai ştiut că de unde îi“, precizează maramureşeanca.

Dragomireşti, un loc în care tradiţia n-a dispărut

Dragomireştiul se află aşezat la poalele Munţilor Ţibleş, pe Valea Izei, o zonă cu obiceiuri şi tradiţii păstrate intacte de sute de ani. „La noi nu-i femeie care n-are o cergă pă pat, o faţoaie pa masă. Cât vedeţi viloaiele astea mari, în casă îi tot ţărăneşte. Cum să te despărţăşti de ele? Şi eu am acasă şi acum rudă, am ţoluri la parete, am icoane cu şterguri. Nici n-aş pute intra în casă, dacă n-ar fi aşa“, spune Maria Zubaşcu.

Cine e curios să descopere frumuseţea zonei şi mai ales oamenii, trebuie să ajungă până la Borşa, iar de-acolo să cotească pe drumul spre Sighetul Marmaţiei, până la kilometrul 35.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!