„N-am avut niciodată de ce să spun: «Of, Doamne!»“

Muntele îi dă liniştea şi pacea după care a alergat toată viaţa, iar el îl sfinţeşte prin rugăciuni neîncetate. Mănăstirea Măgura Ocnei este locul în care arhimandritul Epifanie Bulancea, împreună cu cele 40 de maici, mulţumesc lui Dumnezeu pentru că i-a învrednicit să reconstruiască vechea mănăstire şi se roagă pentru păcatele lor şi ale noastre. Părintele Epifanie, ajuns acum la 80 de ani, spune că a avut „o viaţă fericită, n-am avut niciodată de ce să spun «Of, Doamne!». A fost o viaţă frumoasă, cred că nici n-am meritat toate acestea. Parcă prea multe mi-a dat Dumnezeu şi nu I-am mulţumit cât trebuie. Am mari satisfacţii, în special Mănăstirea Măgura. Nu îmi mai doresc nimic. M-am plimbat prin toate ţările, acum caut un loc, dacă oi găsi, în cer“.

Am părăsit tumultosul Bucureşti de „1 mai muncitoresc“, nu pentru a ne îndrepta spre cel mai apropiat petic de verdeaţă unde să ne punem micii la sfârâit, ci spre valea râului Trotuş, la Mănăstirea Măgura Ocnei, de lângă staţiunea Târgu Ocna, pentru a primi hrană sufletească. Până la mănăstirea de maici ce se află pe piscul Muntelui Măgura, la cota 645, am urcat pe un drum şerpuit şi îngust precum calea cea strâmtă către mântuire. Cărăruia veche de jumătate de secol, acum asfaltată, este „presărată“ cu mici popasuri - bănci din piatră denumite „Rovine“, „Călugăreni“ etc., culminând cu monumentul eroilor ridicat aproape de mănăstire în amintirea soldaţilor care au luptat aici în Primul Război Mondial. Denumit munte al eroilor, Măgura poate fi foarte uşor considerat şi munte al eroilor lui Hristos, datorită monahilor şi monahiilor care se jertfesc aici. Îndrumate spiritual de arhimandritul Epifanie Bulancea, cele 40 de maici se luptă cu păcatele şi patimile, dar şi cu capriciile vremii.

Părintele duhovnic Epifanie s-a luptat, în decursul celor 19 ani de când străjuieşte muntele, şi cu pustietatea, dar şi cu cei ce s-au împotrivit redeschiderii mănăstirii. În locul celor două case, rămăşiţe ale complexului mănăstiresc dărâmat de comunişti, folosite de aceştia pentru turişti, o clopotniţă şi trei cabane de munte pe care le-a găsit pe platoul din vârf, a ridicat o biserică mare din piatră şi o alta din lemn, pentru cimitir, dar şi patru mari case pentru maici şi pelerini.

Un zâmbet şi o binecuvântare

L-am găsit muncind, cu toate că are aproape 80 de ani. Era la biserica din cimitir, îmbrăcat în haine de muncă, lucrând cot la cot cu muncitorii. Îl trădează doar barba şi capul acoperit, mai mult pe după urechi, de fire albe de păr. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg, binecuvântându-ne cu mâna în care ţinuse şomoiogul îmbibat cu păcură. De ceva timp, bisericuţa din lemn a fost invadată de o ciupercă şi, pentru a nu se distruge tot lemnul, a hotărât să scoată bucăţile din temelia mâncată de boală.

Am lăsat meseriaşii şi ne-am retras pe o bancă în faţa bisericii, de unde neobositul părinte putea să îi supravegheze pe aceştia, precum şi pe cei care curăţau brazii din jur. Am observat că toată mănăstirea imita armonia unui stup, maicile se ocupau de îndatoririle lor înăuntru, între zidurile mănăstirii, iar părintele Epifanie cu muncitorii, în jurul ei.

Vioiciunea şi hărnicia, prezente şi la această vârstă, îl caracterizează încă din copilărie. Fiind al treilea copil din 13, a avut îndatoriri mai multe, încercând să fie un sprijin pentru familie. Alături de prietenii din satul natal (Corod, Tecuci), mergea cu vacile la păscut. După clasele primare, cu toate că învăţătorul i-a recomandat tatălui său să-şi dea băiatul, Dimitrie (numele de botez) mai departe, din lipsa banilor a învăţat doar tâmplăria, la un meşteşugar din sat.

„Nu merge la horă cine nu vine la biserică!“

Acum mulţumeşte lui Dumnezeu că s-a născut într-o familie de creştini practicanţi. „La noi era o rânduială şi, cu toate că eram mulţi, aveam de toate. Dar, pentru acestea, părinţii ne cereau mai multe îndatoriri. Prima dintre ele era rugăciunea. În genunchi spuneam «Tatăl Nostru», apoi ceream lui Dumnezeu «să trăiască tătăica, mămăica, vaca, boii şi noi cu toţii». Acum îmi dau seama cum era rugăciunea lor, că, dacă într-o familie numeroasă n-aveai lapte sau murea o vită, era greu; de la noi nu lipsea porcul şi vaca.“

Înainte de a pleca în mănăstire a fost şef de horă în sat. Dar pentru a merge la horă trebuia să facă ascultare de tatăl său. „Sâmbăta aduceam buruiană de la câmp, ca să dăm a doua zi la vite. Duminică dimineaţa, tata ne cerea iertare la fiecare: «Iertaţi-mă! Dumnezeu să vă ierte! Eu mă duc la biserică, dar vreau să veniţi şi voi». Tot el ne spunea din timpul săptămânii: «Nu merge la horă cine nu vine la biserică!». Apoi, la horă, nu ne lăsa să stăm prea mult, ci la ora şase să fim înapoi: «Cine nu vine la ora şase, nu mănâncă!», şi nu ne convenea să lipsim, că ne era foarte foame după joc.“ Le mai spunea tatăl: „«Să nu aud că vă bateţi, că furaţi. Eu nu v-am învăţat nici să înjuraţi, nici să furaţi. Dacă vreţi asta, o să vă zacă ciolanele la închisoare, că eu nu vin la voi». Aşa ne-a crescut, în frică de Dumnezeu. Bine ar fi ca toţi copiii de astăzi să fie aşa educaţi“, spune duhovnicul de la Măgura.

Hora nu se făcea în fiecare seară, ci numai duminica, iar în Postul Mare doar la Florii şi Buna Vestire. „Era frumos la horă, venea fata numai cu mama; acolo se cunoşteau fetele şi băieţii pentru căsătorie. Şi eu am cunoscut o fată, Tudoriţa. Mergeam cu ea numai până la poartă, atât. Când a aflat că m-am dus la mănăstire, s-a făcut şi ea călugăriţă.“

„Sufletul a început să vadă o altă lume“

Gânduri de călugărie nu avut în copilărie, dar l-au influenţat cele câteva luni cât a construit chilia pentru sora sa intrată în monahism. După acea perioadă, din flăcăul zburdalnic şi cu chef de horă a devenit un om mai liniştit şi melancolic. Despre momentul acela îşi aminteşte: „Atunci am simţit o stare excepţională, o schimbare lăuntrică şi o atracţie spre viaţa monahală. Am stăruit necontenit în această stare care a cerut un efort plin de răbdare, atenţie şi renunţare“. Când a plecat la mănăstire, tatăl i-a spus: „M-ai lăsat acum la greu, aş fi avut nevoie de tine, dar dacă asta vrei, te las. Dar, totuşi, vreau să fii gospodar, băiete; să nu te văd cu pantahuza (cerşit n.r.) sau jegos!“. Şi i-a ascultat sfatul. Când a venit acasă, diacon fiind, şi-a făcut haine noi, încât bietul tată, pe tot parcursul slujbei, nu a putut să se mai abţină din plâns. „La masă mi se destăinuie: «Tată, am plâns că mi-o părut rău că te-am oprit». Dar hainele mele i s-au părut prea luxoase. I-am dat imediat replica: «Nu mata mi-ai spus să nu fiu jegos?»“, şi zâmbeşte.

În 1950, când a intrat ca frate în Mănăstirea Bogdana, pe atunci mănăstire de călugări, din apropierea oraşului Oneşti, era stareţ acolo cunoscutul părinte Isaia Cotârleţ. „Am fost primit cu căldură. Am stat în chilie cu fratele Mihalache şi fratele Ilie“ (viitorul Isaia Ţugurlan, duhovnicul maicilor care au continuat tradiţia monahală la Mănăstirea Bogdana). Ne-a povestit şi cum se rugau cei trei fraţi de mănăstire: „Stăteam toţi la rugăciune. Unul citea Paraclisul Maicii Domnului, rugăciunea de seară ori altă rugăciune şi ceilalţi metanii. Apoi, noi nu ştiam care e haina fiecăruia, nu era iubirea de sine, aveam totul la comun. Aici, sufletul a început să vadă o altă lume, inima a început să guste din dulceaţa şi pacea Duhului Sfânt şi viaţa mea s-a transformat în «osteneli duhovniceşti», rugăciuni şi o laudă necontenită“.

A plâns toată slujba călugăriei

A fost călugărit pe neaşteptate. A venit la ei, la nici un an de când intrase în mănăstire, tânărul Dimitrie, episcopul Romanului de atunci, Teofil Herineanul. „Şi părintele Eftimie, fost eclesiarh la Catedrala din incinta Episcopiei Romanului, îmi zice: «Măi, frate Dumitru, ştii ce-a spus Preasfinţitul? Vrea să te facă călugăr. Să nu refuzi!». «Preacuvioase, dar nu am nici un an de zile. Sunt alţii care aşteaptă!», îi spun eu. Şi îmi zice: «Dacă aşa a spus Preasfinţitul, trebuie să faci ascultare. Nu cumva să refuzi!».“ Nu era deloc pregătit, nu avea nici haine, a trebuit să împrumute.

N-a mai avut timp să-şi anunţe nici familia. L-a marcat mult slujba călugăriei: „Nu ştiu de unde, dar am plâns toată călugăria, cu toate că nu aveam multe cunoştinţe despre monahism“, mărturiseşte părintele care a primit numele de călugărie Epifanie, despre care „nu ştiam nimic până atunci“.

Datorită meşteşugului de a lucra lemnul, era foarte respectat de stareţ. Lucra pentru mănăstire, dar şi pentru oamenii din jur. Primea comenzi de la aceştia, iar câştigul intra în posesia mănăstirii. Cu greu a primit stareţul ordinul episcopului Teofil de a-l trimite pe ierodiaconul Epifanie, ca slujitor, la episcopie, chiar a amânat ceva timp despărţirea. Dar, cu voia lui Dumnezeu, cum îi place părintelui să spună, a fost trimis cu treburi la episcopie şi nu s-a mai întors, l-a oprit episcopul acolo. A avut ca ascultare la început doar slujirea la Catedrală, dar după ce a fost hirotonit preot a fost mare eclesiarh la Catedrală, jumătate de normă în administraţie, mai răspundea şi de beciul episcopiei, iar spre sfârşit a fost numit şi exarh. În cei 35 de ani cât a stat la Episcopia Romanului a prins patru episcopi: PS Teofil Herineanul, PS Partenie, PS Emilian Bîrdaş şi PS Eftimie Luca.

Singurul călugăr care a rămas la episcopie, după decretul 410

Decretul 410, care a scos călugării din mănăstiri, l-a prins la episcopie. Cu voia lui Dumnezeu şi cu ajutorul episcopului a fost singurul călugăr care a rămas la episcopie. Condiţia impusă era să renunţe la purtarea hainelor călugăreşti, având voie doar la biserică. Chiar şi barba a fost nevoit la un moment dat să o dea jos. „Mă cheamă Preasfinţitul şi îmi spune: «ori dai barba jos, ori trebuie să pleci unde vrei de aici». Mama era bolnavă atunci, fiind internată în spital la Iaşi. Aflând acestea, mi-a dat un sfat înţelept: «Ei, mamă, dacă e să rămâi preot, dă-o jos, că barba creşte». Şi am rămas, dar mi-am păstrat mustaţa.“ Când s-a dus a doua zi la biserică, nu îl mai recunoştea nimeni, aşa de mare a fost schimbarea.

Dânsul s-a ocupat şi de preoţii care făceau practica de 40 de zile la episcopie. Pe toţi îi chema să vină împreună cu preotesele, să le dea şi lor câteva sfaturi. „Preoteasa are altă menire, nu e ca orice soţie. Şi le spuneam: «Uite, de acum eşti preoteasă, ai nişte responsabilităţi. Trebuie să te porţi frumos cu bătrânii, cu tinerii, cu copiii. Vezi că o să vină mereu să bată cineva la uşa voastră, cu toţi trebuie să vorbeşti, chiar să le dai sfaturi».“ După ceva vreme s-a întâlnit cu preoţi care i-au mulţumit pentru îndemnurile date. Un preot chiar i-a spus: „Acum preoteasa mea face jumătate din pastoraţie, ea e cu biserica, cu hramurile, face multă treabă cu femeile din parohie“.

Cu toate că nu avea studii, a fost respectat de toţi. Dar, pentru a nu da ocazie vorbelor, şi-a terminat şcoala la „fără frecvenţă“. Cu greu a primit aprobarea episcopului Partenie de a face seminarul la Mănăstirea Neamţ şi Facultatea de Teologie la Bucureşti, tot la „fără frecvenţă“. Doar aşa s-a mai liniştit, pentru că se simţea vinovat că ocupa un post care necesita studii.

„Acum caut un loc, dacă oi găsi, în cer“

Din cauza stresului de la episcopie, având probleme de sănătate, s-a retras la Mănăstirea Durău, unde a fost stareţ pentru câţiva ani. Recunoaşte că aici a făcut câteva construcţii pe ascuns, fără ştirea comuniştilor. A transformat podul mănăstirii în camere (17 la număr) pentru turişti. De aici, la rugămintea preoţilor, a venit pe Muntele Măgura să reînvieze mănăstirea.

La 61 de ani, pe 20 februarie 1990, a urcat panta spre rămăşiţele vechii mănăstiri. Maşina nu l-a putut duce până sus, drumul era înfundat. Ultima porţiune a urcat-o pe jos, cu „inima înflăcărată de dragoste de Dumnezeu şi cu nerăbdare“, cum îşi aminteşte părintele. În vârf era linişte. Totul era îmbrăcat în alb, numai adierea vântului îi alinta obrazul. De mult căutase această linişte, abia acum o găsise. Pentru aceste clipe de pace lăuntrică a luptat apoi 19 ani ca să ridice din cenuşă actualul ansamblu monahal vizitat de sumedenie de pelerini astăzi. „Am trecut la luptă însoţită de răbdare, renunţare şi curaj. Făceam slujba în fostul restaurant, în care am improvizat o catapeteasmă de la Biserica «Sfântul Ioan» din Târgul Ocna“, spune părintele. Abia peste un an şi jumătate a terminat biserica mare, unde, printre schele şi moloz, a săvârşit în fiecare zi Sfânta Liturghie şi cele 7 Laude. Tuturor le spunea că ştie pe cineva care este foarte bogat, „am să-L rog să-mi dea şi mie să fac biserica“. Şi Dumnezeu i-a trimis fel de fel de oameni. De fiecare dată când începea o construcţie apărea cineva, niciodată nu l-a uitat Dumnezeu. Aşa a ridicat una dintre cele mai frumoase mănăstiri ale Episcopiei Romanului. „Aş putea să spun că am avut o viaţă fericită, n-am avut niciodată de ce să spun «Of, Doamne!». A fost o viaţă frumoasă, cred că nici n-am meritat toate acestea. Parcă prea multe mi-a dat Dumnezeu, şi nu I-am mulţumit cât trebuie, nu mi-am făcut canonul, nu am făcut milostenie. Nu ştiu când au trecut 80 de ani. Am căutat să-mi fac una din cele mai grele ascultări, ascultarea necondiţionată. Nu m-a chinuit gândul de a pleca din mănăstire în mănăstire. Am mari satisfacţii, în special Mănăstirea Măgura, nu ştiu cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu îmi mai doresc nimic. M-am plimbat în toate ţările, acum caut un loc, dacă oi găsi, în cer“, ne spune părintele duhovnic uitându-se lung spre pădurea proaspăt înfrunzită.

Ne-am despărţit. El s-a întors la muncitori, dar nu înainte de a mai strânge crengile care nu arseseră din jurul focului. Ne-am făcut din nou loc printre copacii şi stâncile drumului de munte, parcă mai eliberaţi şi cu o încredere mai mare în ajutorul lui Dumnezeu, sentiment prezent şi pe chipurile celor care urcau sau coborau de la mănăstire. Aceştia nu au rămas să-şi hrănească pântecele la terasa care îşi ademenea trecătorii cu sloganul „Mici Bere Aici“, ci au urcat pentru a primi hrana cea sufletească.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!