Theologica
Nădejdea în pagini filocalice

Nădejdea în pagini filocalice

Alexandru Constantin Chituţă, 17 Septembrie 2010

Nădejdea, ca şi credinţa, apare în cadrul relaţiilor omului cu Dumnezeu din pricina aparentei absenţe a lui Dumnezeu în lume. Aceasta se întâmplă îndeosebi acolo unde încetează puterile omului şi ale lumii. Bineînţeles, Dumnezeu nu absentează din lume. Într-o aparentă absenţă a lui Dumnezeu, nădejdea este un alt mod al prezenţei Lui în lume. Ea trece dincolo de proximitatea lumii şi pătrunde în cealaltă realitate, cea a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Toţi oamenii speră. Şi speră câtă vreme trăiesc. Când sfârşeşte viaţa, dispar şi speranţele. Iar aceasta se petrece fiindcă "toate speranţele omeneşti se construiesc la nivelul creatului şi nu au puterea de-a transcende hotarele morţii. Nădejdea creştină se bizuie însă pe darul necreat al lui Dumnezeu, care se dă în Hristos. De aceea, depăşeşte hotarele morţii şi pătrunde în viaţa cea adevărată". Pe baza acestui criteriu, Sfântul Apostol Pavel îi deosebeşte pe creştini, care sunt oameni ce au nădejde, de ceilalţi, "care nu au nădejde".

"Toată ceata virtuţilor este moartă fără har…"

Sfântul Isaac Sirul afirmă că "există o nădejde în Dumnezeu care se naşte prin credinţă, din inimă. Aceasta este nădejdea cea bună şi cu dreaptă socoteală şi întru cunoştinţă. Şi există o alta mincinoasă, ce se naşte din nelegiuire". Sfinţii Părinţi, auzind pe Domnul zicând: "Din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, mărturiile mincinoase, şi ele sunt cele ce spurcă pe om", şi îndemnul de a curăţa partea dinăuntru a paharului, ca şi partea din afară să se facă curată, lăsând orice lucrare a virtuţilor, şi-au îndreptat toată nevoinţa spre această pază a inimii, bine ştiind că odată cu ea dobândesc toate celelalte virtuţi fără greutate, iar fără de ea nu pot stărui în nici o virtute. Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă: "Luarea aminte este o trezvie a omului la sine însuşi. Dacă aceasta este permanentă, se evită toate păcatele şi omul face numai binele de toate felurile, adică se deprinde cu toate felurile de bine şi acestea sunt virtuţile".

Sfântul Grigorie Palama afirmă că "tăria desăvârşită a sufletului în virtuţi nu o dăruiesc destoiniciile şi sârguinţa proprie, dacă acestea nu se înrădăcinează prin har, ca deprinderi. Căci fiecare îşi are darul ei, ca o lucrare deosebită, aşa încât poate atrage spre ea, prin deprinderea şi firea binelui, pe cei ce se împărtăşesc de ea. Toată ceata virtuţilor este moartă fără har; şi în cei ce se socotesc că le au, sau că le-au dobândit desăvârşit şi că sunt numai ale lor, sunt umbre şi chipuri ale gândului, dar nu realităţi desăvârşite..." În virtuţi, Duhul lui Dumnezeu lucrează cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin aceasta virtuţile reprezintă trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu, ca Subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu este sufletul virtuţilor noastre. În cel ce se socoteşte că virtuţile sunt ale lui, nu este deschidere adevărată nici spre Dumnezeu, nici spre oameni. Lucrarea amăgirii este aprinderea păcatului, care încălzeşte sufletul cu voluptate şi trezeşte cu furie în mişcarea trupului pofta spre împreunare a trupului. Se cade a şti că aprinderea păcatului este înşelăciune. Iar lucrarea este din duhul cel iubitor de plăceri, care începe să se mişte din pofta trupului, prin dulceaţa bucatelor.

Cei care au fost botezaţi în Hristos au primit harul în chip tainic, dar el continuă să lucreze în lăuntrul lor în măsura în care ei împlinesc poruncile. Oricine a fost botezat în credinţa ortodoxă a primit harul în chip tainic. Dar siguranţa aceasta o dobândeşte abia mai încolo, împlinind poruncile. Sfântul Maxim le aduce aminte tuturor că orice om trebuie să-i păstreze chipul lui Dumnezeu "neatins de smintelile celui ce se războieşte cu noi. Venind Hristos şi replămădindu-l prin dumnezeiescul Botez a dat legea mântuitoare de a ne abţine de la toate lucrurile rele ale diavolului şi a face lucrurile mântuitoare pe care ni le-a poruncit: iubirea, credinţa şi dorul de Dumnezeu, sfinţirea trupului, smerenia şi adevărul..."

Prin invocarea numelui lui Iisus e desăvârşită curăţirea firii

Siguranţa (plerophoria), lucrarea harului, desemnează aspectul experimental al îndumnezeirii. Când mintea începe să guste din Dumnezeu şi din lucrările Sale, împlinirea poruncilor este, începând cu Evagrie Ponticul, formula prin care este desemnat ansamblul nevoirilor ascetice ale omului, laolaltă cu conlucrarea libertăţii sale cu lucrarea harului. Diadoh al Foticeii, întrebuinţând deosebirea frecventă la Părinţi între "chipul" şi "asemănarea" lui Dumnezeu în om, descrie astfel cei doi timpi ai îndumnezeirii:

"Prin botezul renaşterii noastre, harul cel sfânt ne aduce două bunuri, dintre care unul covârşeşte nespus pe celălalt. Cel dintâi ne este dăruit imediat; el ne reînnoieşte în apă şi ne luminează toate trăsăturile sufletului, adică chipul lui Dumnezeu, spălând în noi orice urmă a păcatului. Cât despre celălalt, el aşteaptă conlucrarea noastră pentru a se înfăptui: aceasta este asemănarea. Prin urmare, când mintea a început să guste, cu simţire adâncă, din bunătatea Sfântului Duh, atunci suntem datori să ştim că harul începe să zugrăvească, să zicem aşa, asemănarea peste chip... şi astfel, din zi în zi, omul nostru dinlăuntru se înnoieşte în gustarea dragostei şi-şi găseşte împlinirea în plinătatea ei". În cadrul acestei doctrine îşi va găsi locul şi Rugăciunea lui Iisus; pentru întreaga tradiţie isihastă, ea va fi mijlocul privilegiat de conştientizare a prezenţei lui Hristos Care sălăşluieşte în inimile noastre începând de la botez; prin ea se va realiza împlinirea poruncilor. Pomenirea lui Dumnezeu menţine sufletul în această stare dinamică de realizare a "îmbrăţişării", de "deja şi nu încă" identificare ce unifică tot mai deplin atenţia, lărgind totodată conştiinţa. Sufletul intră tot mai mult în sine însuşi, descoperindu-şi conştiinţa prin cunoaştere sau relaţie personală, experienţială, pe de o parte "încercată" prin ispitirile la care e supus din partea diavolului ce se simte "luminat de lumina ce luminează în întuneric, iar pe de altă parte "destinsă din strâmtorarea acedică". Invocarea Numelui reprezintă actualizarea prin har a credinţei în Numele lui Iisus, prin care sufletul primeşte puterea unei comuniuni mult mai puternice cu el, anume "puterea de a se face fiu al lui Dumnezeu", prin întâlnirea mult mai în profunzime a energiilor chipului cu Hristos şi prin sălăşluirea, astfel, a lui Hristos în întreg sufletul şi trupul ascetului, ca eul cel mai profund, devenit propriu rugătorului în timpul invocării epicletice a Numelui. Prin practica invocării numelui lui Iisus e aprofundată şi desăvârşită curăţirea firii, sădindu-se virtuţile ce reprezintă, de fapt, schimbarea, înlocuirea deprinderilor rele din suflet cu cele bune. Pământul inimii sau simţurile mai dinafară ale inimii, ca substrat al gândurilor ce constituie viaţa sufletului, este purificat de neghina gândurilor, copleşit şi transformat de focul Duhului Sfânt, devenind practic însuşi Numele invocat în care, conform Sfântului Marcu Ascetul, se împlântă gândurile "fără de imagini" care prin însăşi această calitate "luminează firea printr-o simţire mai adâncă", printr-o afecţiune de o simplitate infinită umplând-o de dragoste şi deschizând, astfel, partea cea mai profundă a minţii prin "nădejdea raţională", prin care se sădesc efectiv virtuţile: "Căci pomenirea, rămânând fierbinte din pricina glasului domol, face inima să izvorască anumite cugetări înlăcrimate şi blânde. Atunci se pot vedea cum se seamănă seminţele rugăciunii cu lacrimi în pământul inimii, în nădejdea bucuriei secerişului ce va urma".

Tăria pentru a ajunge la lucrurile în care credem

Nădejdea creştină este singură şi nedezminţită. Prin ea credinciosul pregustă - dar şi aşteaptă - desăvârşita îndreptăţire a credinţei lui, fără să se teamă de vreo înşelare a aşteptărilor, nici de moartea însăşi, fiindcă şi aceasta se limitează la hotarele vieţii de acum. Însuşi conţinutul "nădejdii creştine reprezintă garanţia păstrării ei dincolo de limitările şi relativitatea lumii".

Este imposibil să răbdăm necazurile, greutăţile şi încercările dacă n-am întrezări un sfârşit al lor. Sfântul Apostol Pavel zice că noi "ne lăudăm şi-n suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde". Aşadar, răbdând suferinţele, necazurile, încercările şi greutăţile care vin dintr-o parte şi din alta, vedem cum apare la orizontul vieţii noastre spirituale nădejdea. Este o mare virtute nădejdea. În teologie e numită virtute teologică. Sfântul Apostol Pavel zice: "Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea".

Credinţa îşi are obiectul în viitor: este încredinţarea lucrurilor nădăjduite, dovada celor nevăzute. Nădejdea ne dă tărie pe această cale a ajungerii la lucrurile în care credem. Credem în Dumnezeu, credem în viaţa de dincolo, credem în împărăţia lui Dumnezeu. Şi înspre toate acestea mergem însufleţiţi de nădejdea că vom ajunge odată la capătul drumului, la dragoste. "Dumnezeu este iubire" aşa cum citim în Sfânta Scriptură. La capătul drumului este unirea noastră cu Hristos şi în Hristos cu cei dragi, de care veacul acesta trecător ne desparte vrând, nevrând, dar cu care ne vom întâlni odată acolo în împărăţia lui Dumnezeu. "Răbdăm necazurile, privaţiunile, şicanele, lipsurile de tot felul, cu nădejdea că lupta noastră nu este în zadar." Sfântul Ioan Scărarul vorbind despre legătura treimii virtuţilor afirmă: "Eu (pe cât pot înţelege), pe una o văd ca pe o rază, pe alta ca lumină, iar pe cealaltă ca cerc. Şi toate sunt o strălucire şi o lumină. Cea dintâi toate le poate face şi zidi; a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu; iar a treia niciodată nu cade, nu încetează a privi şi nu lasă pe cel rănit de ea să-şi liniştească fericita nebunie".

"Nădejdea în Dumnezeu face inima largă…"

Dacă ar fi să vorbim cum se naşte această virtute teologică, am spune că nădejdea naşte în suflet harul divin şi ne ajută să aşteptăm cu încredere promisiunile lui Dumnezeu. "Există o nădejde în Dumnezeu, care se naşte prin credinţă, din inimă. Aceasta este nădejdea cea bună şi cu dreapta socoteală şi întru cunoştinţă. Şi există o alta mincinoasă, care se naşte din nelegiuire." La un moment dat, Fericitul Augustin s-a întâlnit cu un creştin care era foarte necăjit, foarte deprimat, aproape căzut în deznădejde. A stat de vorbă cu el şi i-a spus un cuvânt, care rămâne valabil pentru toţi creştinii: "Cântă şi mergi înainte pentru că la capătul drumului te aşteaptă Dumnezeu".

Sfinţii Părinţi au zăbovit asupra acestei virtuţi importante. Iată, de exemplu, Sfântul Marcu Ascetul spune: "Nădejdea în Dumnezeu face inima largă, iar grija trupească o îngustează". Omul care are nădejde în Dumnezeu are inima veselă, chiar dacă în jurul lui sunt multe motive de îngrijorare, de supărare, de îndoială. Peste toate acestea trece, pentru că nădejdea în Dumnezeu îi face inima largă, îi face inima uşoară.

Nădejdea este indisolubil legată de credinţă. Se sprijină pe credinţă şi din ea îşi trage conţinutul ei. Totodată, însă, nădejdea sprijină şi ea credinţa şi o însufleţeşte. Şi în vreme ce în prezent credinţa dă subzistenţă celor nădăjduite, nădejdea le menţine ca aşteptate în veşnicie. Rugăciunea pentru Pseudo-Macarie e în principal meditaţie asupra vieţii lui Iisus, având ca scop sălăşluirea Sa în suflet, poruncile şi virtuţile fiind cele ce înglobează, depozitează în deprinderi energiile harice ce se descarcă ca şi fapte fără să se consume, ci dimpotrivă, prin satisfacţia ce o dăruiesc înmulţesc, potenţează energia psihică a sufletului, mintea devenind rug aprins ce mistuie răutatea. "Cel ce vrea să se apropie de Domnul... să stăruie neîncetat în rugăciune, să aştepte cu credinţă venirea şi ajutorul Domnului, iar ochiul minţii să fie întotdeauna îndreptat spre aceasta." Sfântul Diadoh schiţează o terapie a cântării duhovniceşti asemănătoare meloterapiei moderne, prin care sufletul e lovit cu sunete, în nădejdea bucuriei, acest nor al confuziei, al apăsării de multă tristeţe, fiind împrăştiat de valul melodiei spre a se obţine o schimbare a stării sufleteşti.

Dragostea lui Dumnezeu îl cheamă pe om să răspundă cu dragostea lui

Nădejdea este organic legată de dragoste. Sfîntul Ioan Scărarul spune că "tăria iubirii este nădejdea. Căci prin aceasta aşteptăm plata iubirii. Nădejdea este bogăţia bogăţiei nearătate. Ea este vistieria neîndoielnică dinainte de vistierie. Ea este odihnă în osteneli. Ea este uşa iubirii. Ea omoară deznădejdea. Ea este icoana celor ce nu sunt de faţă. Lipsa nădejdii este pieirea iubirii. De ea sunt legate trudele, de ea atârnă ostenelile, pe ea o înconjoară mila". Temelia nădejdii este dragostea lui Dumnezeu, de care credinciosul se face părtaş prin harul Sfântului Duh - "iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă".

Dragostea lui Dumnezeu îl cheamă pe om să răspundă cu dragostea lui. Iar această dragoste-răspuns, născută din credinţă, creşte prin nădejde. Cu cât se întăreşte nădejdea în Dumnezeu, cu atât sporeşte şi dragostea către El. În fine, din dragostea către Dumnezeu izvorăşte adevărata dragoste către aproapele. Astfel, "nădejdea în Dumnezeu devine forţa motrice a dragostei omului faţă de El şi faţă de aproapele". Sfântul Diadoh afirmă că dragostea naturală a firii e potenţată de "ardoarea venită în inimă de la Duhul Sfânt". Prin rugăciunea intensă, invocativă, ce orientează şi focalizează mintea în "dorul după smerenie şi după Dumnezeu", ascetul "îngroapă cu smerenie, undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu, lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii" ce ar umple mintea de închipuire de sine, făcând-o să piardă starea rugăciunii non-iconice.

Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu caută sfinţenia

Stăruind în nădejde ne însoţim cu curăţia şi sfinţirea, căci "cel ce are nădejdea aceasta în El se curăţeşte pe sine, precum Acela curat este". Petru Damaschin în Învăţături duhovniceşti afirmă că "cel ce vrea să moştenească împărăţia cerurilor şi nu rabdă cele ce vin asupra-i se arată şi mai nerecunoscător, deoarece a fost zidit prin har şi luând toate cele ce le are şi nădăjduindu-le pe cele următoare, împărăţeşte veşnic împreună cu Hristos, cel ce l-a învrednicit pe el, care nu e nimic, de aşa de mari daruri sensibile şi inteligibile, încât şi prea cinstitul Său sânge a binevoit să-l verse pentru el, necerându-i în schimb nimic decât să vrea să primească bunătăţile Lui..." Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu şi voieşte să se apropie de El pofteşte sfinţenia şi se nevoieşte întru virtute, căci "călugărul cu nădejde tare junghie lenea, omorând cu sabia acesteia pe aceea. Cercarea (experienţa) naşte nădejdea darurilor Domnului. Căci cel necercat nu rămâne neîndoit. Mânia risipeşte nădejdea. Căci aceasta nu ruşinează". Osteneala pentru virtute constituie cea mai autentică dovadă a stăruirii în nădejde: "Nădejdea în Dumnezeu din reaua-pătimire pentru virtuţi se vede".

Factor de bază al sfinţirii omului este frica lui Dumnezeu, care de altfel constituie şi începutul a toată virtutea. Dar virtutea desăvârşită a dragostei, care covârşeşte nădejdea, se naşte din frica desăvârşită, şi în cele din urmă covârşeşte şi risipeşte frica. Cuvântul primit de Sfântul Siluan în epoca noastră este: "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui". Simţirea păcătoşeniei îl zdrobeşte pe om, iar ţinerea minţii în iad duce lesne la deznădejde. Dar pomenirea iubirii şi a milostivirii lui Dumnezeu nu îl lasă pradă deznădejdii. Deznădăjduieşte în privinţa eului propriu. Dar se străduieşte să se izbăvească, mai înainte de a fi zdrobit de aceasta. Astfel, socotind întru sine judecata lui Dumnezeu, îşi nimiceşte patimile şi gândurile pătimaşe, păstrându-şi îndrăznirea şi nădăjduind în dumnezeiasca iubire de oameni. Dacă de nădejde avem nevoie chiar în viaţa noastră obişnuită, cu atât mai mult avem nevoie de nădejdea ultimă şi definitivă, care ne face să fim încrezători în cuvântul lui Dumnezeu şi să avem o viziune optimistă asupra existenţei noastre. Nădejdea ultimă şi definitivă este că nu se termină totul cu moartea. Domnul Hristos va veni a doua oară, vor învia morţii, şi cei ce şi-au pus nădejdea în Hristos vor moşteni dimpreună cu El viaţa veşnică fericită.

" Nădejdea creştină este singură şi nedezminţită. Prin ea credinciosul pregustă desăvârşita îndreptăţire a credinţei lui, fără să se teamă de vreo înşelare a aşteptărilor, nici de moartea însăşi, fiindcă şi aceasta se limitează la hotarele vieţii de acum. Însuşi conţinutul "nădejdii creştine reprezintă garanţia păstrării ei dincolo de limitările şi relativitatea lumii."


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!