Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Naşterea lui Hristos, în iconografia răsăriteană şi occidentală

Naşterea lui Hristos, în iconografia răsăriteană şi occidentală

Un articol de: Augustin Păunoiu - 23 Decembrie 2008

Celebrarea Naşterii lui Hristos a fost introdusă în calendarul ecleziastic la o dată relativ târzie. Poate şi de aceea, icoanele care înfăţişează acest praznic se întâlnesc după secolele VI-VII. Biserica primelor secole a insistat mai mult asupra Epifaniei (Botezul Domnului), ca primă manifestare publică a Mântuitorului. Dacă, în Bisericile orientale, Arătarea Domnului avea la început întâietate faţă de sărbătoarea Crăciunului, Occidentul latin asigura, oficial, Botezului un loc nu inferior Naşterii, dar în devoţiunea populară Crăciunul apărea mai important. Icoanele Nativităţii vorbesc despre diferenţele şi asemănările reprezentărilor imagistice ale venirii pe lume a Fiului Mariei.

Studiul iconografic al temei Nativităţii se împarte, în mod logic, în trei părţi: în primul rând, episoadele anterioare Naşterii, călătoria la Bethleem, recensământul, apoi Naşterea propriu-zisă şi, la final, temele complementare ale adorării magilor şi păstorilor. Naşterea lui Hristos este relatată în capitolul doi al Evangheliei după Luca într-un singur verset: „Maria a născut pe Fiul său cel Unul Născut şi L-a înfăşat şi culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei“.

Istoria evanghelică a fost în întregime pictată

Făcând comparaţia cu textul scris, în pictura bisericii, mai pregnant decât în manuscrise, se pot distinge un ciclu narativ şi unul liturgic. Cel narativ, anterior celui liturgic, mărturiseşte că istoria evanghelică a fost în întregime pictată, iar imaginea a reprodus textul până la cele mai mărunte detalii. Pentru că „icoanele, spune Sfântul Ioan Damaschinul, sunt o scriere concisă şi uşor de interpretat: ele vorbesc, nu sunt mute, precum idolii neamurilor. Orice scriere citită în Biserică ne povesteşte fie despre venirea lui Hristos, fie despre suferinţele şi luptele sfinţilor, prin imagini“. Astfel, frescele din lăcaşurile de cult sunt transpunerea vizuală a ceea ce se citeşte şi se aude, reprezentând adevărate lecţii prin care ni se înfăţişează viaţa lui Hristos.

Naşterea lui Hristos s-a petrecut fără durerile facerii

Au existat două maniere posibile de a înfăţişa scena Nativităţii Pruncului Iisus. Una care să fi prezentat-o pe Maria în durerile facerii, iar alta cu Maica Domnului lipsită de suferinţă şi oboseală la naşterea lui Mesia. Cea de a doua variantă, care s-a impus atât în Orient, cât şi în Apus, este cea corectă teologic, pentru că, aşa cum mărturiseşte Marcu Eugenicul într-o descriere a momentului venirii în lume a lui Emanuel, „Fecioara, născând fără dureri, nu a fost slăbită de acestea, ci ea s-a aşezat cu smerenie lângă Hristos, ca o împărăteasă, iar magii cu feţele la pământ au adorat pe Pruncul Împărat ţinut de mâinile mamei Sale“.

Conciliul Tridentin a ratificat această învăţătură, dar a socotit că Fecioara nu trebuie reprezentată stând culcată, ci în genunchi, în adoraţie faţă de Prunc.

Occidentul accentuează adorarea Mariei, Răsăritul prezintă naşterea Pruncului

Din această dualitate de opinii au reieşit două tipuri iconografice, în întregime diferite. Pe de o parte, avem versiunea siriană, reluată de bizantini, conform căreia Naşterea lui Hristos a fost similară oricărei naşteri umane, cu excepţia suferinţelor îndurate de mamă, iar, pe de altă parte, în arta occidentală de la sfârşitul Evului Mediu, scena Naşterii devine o adorare, în care Fecioara îngenunchează cu mâinile unite înaintea Pruncului gol şi luminos, aşezat pe o grămadă de paie sau pe o bucată de pânză.

Reprezentările Naşterii în Occident au la bază viziunea Sfintei Brigita

Cum s-ar putea explica această transformare radicală a iconografiei tradiţionale?

În loc să stea alături de Iisus, care se odihneşte în iesle, Fecioara este înfăţişată în genunchi, „flexis genibus“ înaintea Pruncului. Accentul se mută cumva de pe actul naşterii care îl are în centru pe Hristos, pe gestul adoraţiei, în care protagonistă este Fecioara. Se poate observa o anumită influenţă a progresului cultului pe care Occidentul îl va acorda Mariei, dar sursa de inspiraţie majoră sub care se produce schimbarea iconografică apuseană o reprezintă viziunile Sfintei Brigita, o mistică de origine suedeză din secolul al XIV-lea. Ea povesteşte că, în timpul pelerinajului său în Ţara Sfântă, în anul 1370, la Bethleem i-a apărut în chip minunat Fecioara şi, fidelă promisiunii făcute Brigitei la Roma, a reconstituit sub ochii sfintei în cel mai mic detaliu minunea Naşterii lui Iisus. Îmbrăcată cu o tunică străvezie în momentul naşterii, Fecioara s-a descălţat asemenea lui Moise în faţa Rugului care nu se mistuia şi, luând pelerina albă, pregăti scutecele pentru fiul său. Când totul fu gata, ea se aşeză în genunchi (genuflexa est) şi începu să se roage. În timp ce ea se ruga, Pruncul se născu pe neaşteptate, înconjurat de o lumină atât de orbitoare, încât eclipsă candela pe care Iosif o ţinea în mână. Atunci, Fecioara, cu mâinile împreunate şi cu capul înclinat, se plecă înaintea lui Iisus şi Îi zise: „Bene veneris, Deus meus, Dominus meus et Filius meus (Bine vei fi venit, Dumnezeul meu, Domnul meu şi Fiul meu)“. Apoi, Îl luă la sânul ei încălzindu-l şi înfăşându-l în scutece. Descrierea misticei suedeze concordă exact cu iconografia apuseană nouă. Henrick Cornell, un pictor nordic, citează o serie de picturi inspirate din viziunea Sfintei Brigita, între care cea mai veche este, probabil, fresca de la sfârşitul secolului al XIV-lea aflată în basilica „Santa Maria Novela“ din Florenţa. O pictură pe lemn care poate fi ad-mirată la Muzeul civic din Pisa, executată la începutul secolului al XV-lea de Turino Vani, un mic tablou din Sienna aflat astăzi în Pinacoteca Vaticanului şi care este atribuit lui Sano di Pietro reproduc identic toate detaliile viziunii respective. Arta germană a fost puternic influenţată de acest motiv, la fel ca şi cea ita-liană. Scena Nativităţii, executată de Rosgarten la Konstantz, datează din 1420, iar cea a maestrului Francke din Hamburg, pictată în 1424, este contemporană cu tabloul care Îl reprezintă pe Iisus Prunc, al lui Gentile da Fabriano. Viziunea Sfintei Brigita, pregătită de o mişcare mistică care vine dinainte de Pseudo-Bonaventura până la Sfântul Bernard, a schimbat tema Nativităţii nu doar în Italia şi Germania, ci în Europa întreagă. Totuşi, influenţa diferitelor texte mistice asupra iconografiei nu trebuie exagerată. Principiul după care „în secolul al XV-lea, ca şi în cele dinaintea lui nu a existat vreo operă artistică care să nu aibă la bază o carte“ riscă să ne abată de la o cunoaştere profundă a curentelor din artă. Contaminările iconografice între teme tangente sau suprapuse nu pot fi nici ele neglijate. Înainte de secolul al XV-lea, arta creştină occidentală înfăţişa închinarea pe care magii şi păstorii o aduc Pruncului Iisus, scenă integrată în ansamblul Naşterii. Nu este imposibil ca, printr-un glisaj, Naşterea să se fi transformat într-o triplă adorare: îngenuncherea celor trei magi şi a păstorilor să fi antrenat-o şi pe cea a Fecioarei. De asemenea, icoane ale naşterii în care Fecioara Maria este surprinsă în genunchi în faţa ieslei unde stă culcat Hristos se pot întâlni şi în Răsărit, chiar la Mănăstirile Marea Lavră şi Dochiariu din Muntele Athos. Aşa cum crede şi cercetătorul Gabriel Millet, pictura athonită care datează din doua jumătate a secolului al XVI-lea e posibil să fi fost influenţată de curentele artei italiene.

În icoana Naşterii din Răsărit, fiecare personaj are un simbolism aparte

Întorcându-ne în Răsărit, putem face o comparaţie cu arta de factură bizantină de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui de-al XV-lea, oricum înainte de cucerirea Constantinopolu-lui de către turci. Este icoana întâlnită foarte des în Orient cu scena peşterii stâncoase, unde observăm pe Sfânta Fecioară, pe jumătate culcată pe o saltea roşie, iar, în dreapta ei, în poziţie diagonală, ieslea zidită şi pruncul Iisus înfăşat. Deasupra ieslei se zăresc capetele a două animale, un bou şi un catâr care încălzesc cu suflarea lor pe micul nou-Născut. Simbolismul lor este legat de existenţa poporului iudeu şi a neamurilor păgâne, căci, după cum explică Sfântul Grigorie de Nyssa, „boul este evreul înlănţuit de Legea cea veche, iar catârul, care este vita de povară, purtând sarcina cea grea a idolatriei, este simbolul popoarelor păgâne. Peste ei este pictată steaua care i-a condus pe magi în Bethleem. În stânga sunt cei trei regi care se închină pruncului, ţinând în mână darurile aduse de departe. În arta creştină primară, adorarea magilor făcea parte din scena Naşterii, fiind simbolul divinităţii lui Iisus, recunoscut de regii pământului ca „Împăratul împăraţilor“, cum este numit şi în profeţiile vechi-testamentare. Numele celor trei călători veniţi din Răsărit (Gaspar, Melchior şi Balthasar), neamintite în Scriptură sunt specificate pentru prima dată în secolul al IX-lea, în Liber pontificalis din Ravenna.

Frescele orientale respectă întru totul datul biblic

Închinarea magilor, simbol al chemării la mântuire a neamurilor păgâne, ocupă un loc important în erminia icoanei Naşterii. Craii de la Răsărit, observând steaua şi faptul că mersul ei pe bolta cerească este unul neobişnuit faţă de celelalte stele, examinând profeţia făcută de Valaam în Vechiul Testament, Cartea Numerilor 24, 17, unde se spune: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului“, proorocie pe care se crede că astrologii persani o transmiseseră din generaţie în generaţie, au plecat în căutarea Împăratului născut în Bethleem. În dreapta jos, apare Iosif, însingurat faţă de celelalte personaje, adâncit în cugetare şi cuprins de îndoială. În stânga lui, are loc spălarea Pruncului dumnezeiesc de către două femei: Maia şi Salomi. Aceste personaje care sunt prezente şi în frescele rupestre din Capadocia au o poveste interesantă. Prima dintre ele, Maia, după ce a asistat la naşterea Mariei a atestat fără ezitare că mama Pruncului a rămas fecioară şi după naştere, cum mărturiseşte şi Biserica: „Virgo concepit, virgo peperit; post partum virgo permansit“. A doua moaşă, Salomi, a rămas necredincioasă, ea s-a îndoit de naşterea feciorească, contrară legilor firii. Ca şi Apostolul Toma, ea cere să pipăie cu mâna ei, pentru a crede. Dar mâna ei se usucă. Îi este de ajuns să se atingă de scutecele Nou-Născutului pentru a se vindeca. În unele variante, Salomi este înlocuită de Sfânta Anastasia, despre care se crede însă că a fost vindecată de bătrânul Iosif, ea având mâinile tăiate. Pentru a putea ajuta la naşterea lui Iisus, cu ea s-a petrecut o minune şi mâinile sale au fost din nou ca mai înainte.

Fuziunea complexă a mai multor episoade din Evanghelii, în icoana bizantină

Continuând descrierea icoanei orientale a Naşterii, ultimele detalii ne descoperă trei îngeri, slăvind evenimentul care aduce pe Fiul lui Dumnezeu printre oameni. Un alt înger aduce vestea cea bună unui cioban tânăr. Acest înger anunţă pe magi şi pe păstori despre naşterea lui Mesia. Introducerea acestor scene (venirea magilor şi primirea veştii naşterii unui Mântuitor de către păstori) este opera iconografilor bizantini. Fuziunea la nivelul imaginii care se produce între cele două Evanghelii, cea după Matei şi cea după Luca, este una de mare complexitate. Ştim că Apostolul Matei vorbeşte foarte puţin despre Naştere în sine, descriind în detaliu alte episoade, cum ar fi Închinarea magilor, Fuga în Egipt, Uciderea pruncilor din porunca lui Irod. Pictorii bizantini introduc aceste episoade în lucrările lor, iar scenele care se succed de la stânga la dreapta ne dau impresia că asistăm la un film derulat cu încetinitorul. Scena respectă întru totul datul scripturistic. Chipurile celor zugrăviţi sunt subţiri, aproape fără carne, cu analogii trupeşti normale. Pictaţi într-o atmosferă de pace, persoanele sunt caracterizate de realism intens. Sobrietatea şi stilul auster al compoziţiei constituie o excelentă expresie a învăţăturii şi credinţei creştine autentice.

Motivul occidental al „Pruncului luminos“

În arta italiană se poate întâlni un alt motiv inexistent în Orient, dar caracteristic iconografiei apusene de dată mai nouă, „Pruncul luminos“, devenit izvor de strălucire în noaptea întunecoasă. Arta bizantină cunoaşte şi ea tema Pruncului luminat din afară de raza stelei minunate care a condus pe magi spre iesle şi le-a arătat locul unde se afla cel căutat de ei. Această reprezentare se poate vedea în mozaicurile Capelei palatine din Palermo, datând din secolul al XI-lea, deci anterioare viziunii mistice a Sfintei Brigita.

De la mijlocul secolului al XV-lea, se întâlneşte foarte des imaginea pruncului ce luminează dinăuntru, trupul său fosforescent emană lumina care surprinde chipul extasiat al mamei Sale.

O altă inovaţie se poate observa în arta franceză din secolul al XII-lea. Aici, ieslea este adesea înlocuită cu un altar. S-a explicat această inovaţie prin intenţia de a reprezenta în chip simbolic ideea că, încă de la naştere, după cum mărturiseşte şi Evanghelia după Ioan, Iisus era trimis să se jertfească pentru mântuirea oamenilor.