„Ne trebuie o generaţie care să vadă în calitatea de român o şansă”

Daniela Șontică, 27 Decembrie 2015

Scriitorul Adrian Alui Gheorghe vorbește despre provocările vieții în general și ale lumii literare în special după momentul 1989, dar și despre adaptarea la noile moduri de a comunica ale vremii actuale. Are încredere că tinerii de azi, necontaminați cu ideologii nocive, vor ști să facă din calitatea de a fi român o șansă, și nu o veșnică autovictimizare.

Anul 1989 a însemnat probabil și pentru dvs. un moment zero al vieții. Ce speranțe aveați atunci? Câte dintre ele s-au realizat până în acest moment?
Dacă mă uit în urmă, îmi pare că în toţi anii aceștia am trăit atâta istorie, că ar da peste marginile paginilor din cartea de istorie! Mai mult, am impresia că viaţa personală a fost contaminată de evenimentele istorice pe care le-am trăit, care `ne-au trăit”. Că nu ştim, cu adevărat, cât trăim noi clipa, cât suntem, ca oameni, de fapt combustia unor clipe, fiecare în parte, toţi la un loc. Timpul se hrăneşte cu oameni, nu-i aşa? Că dacă nu ar exista conştiinţa umană, nu ar exista conştiinţa timpului.

Anul 1989 a însemnat probabil și pentru dvs. un moment zero al vieții. Ce speranțe aveați atunci? Câte dintre ele s-au realizat până în acest moment?
Dacă mă uit în urmă, îmi pare că în toţi anii aceștia am trăit atâta istorie, că ar da peste marginile paginilor din cartea de istorie! Mai mult, am impresia că viaţa personală a fost contaminată de evenimentele istorice pe care le-am trăit, care `ne-au trăit”. Că nu ştim, cu adevărat, cât trăim noi clipa, cât suntem, ca oameni, de fapt combustia unor clipe, fiecare în parte, toţi la un loc. Timpul se hrăneşte cu oameni, nu-i aşa? Că dacă nu ar exista conştiinţa umană, nu ar exista conştiinţa timpului.

Vă daţi seama, dacă e să ne evaluăm vieţile din ultimele două decenii şi jumătate, am asistat şi am participat la câteva evenimente extraordinare: destructurarea sistemului comunist, căderea simbolică şi practică a Zidului Berlinului, reconectarea istoriei României la perioada interbelică, depăşirea apocalipsei preconizate în anul 2000, intrarea în NATO, reconectarea României la Europa… Speranţa are în ea ceva toxic, trebuie să speri făcând ceva, acţionând, să faci ceea ce trebuie făcut de fapt. Or, românii sunt nemulţumiţi, nefericiţi, fiindcă au sperat fără să facă ceva cu adevărat important în societate. Au aşteptat, cu speranţa că minunea Revoluţiei din 1989 va fi urmată de o mulţime de minuni, care se vor deşerta dintr-un sac, din cer. E drept, o naţie are nevoie de conducători generoşi şi pricepuţi, din păcate la noi tulburarea din decembrie ‘89 cu tot ce a urmat a scos la suprafaţă prea multă mizerie, prea multă rapacitate. În plan personal, nu mi-am dorit decât să pot să scriu, să public. Am rezistat multor tentaţii de a intra în politică, de a mă pierde în spaţiul public, doar ca să îmi duc la capăt proiectele literare. Din 1989 încoace am tipărit vreo 20 de cărţi, am luat două premii ale Uniunii Scriitorilor din România, pentru poezie, în 2002, şi pentru proză în 2015, am primit multe alte distincţii care pot să justifice în vreun fel drumul ales.

În comunism, ați fost pe rând: operator chimist, miner, profesor. Ce ați avut de învățat atunci? Vă reproșați ceva ce ați făcut în acea perioadă?

Am supravieţuit. Pur şi simplu am supravieţuit. Ce să îmi reproşez, Doamne fereşte? Ce ar putea reproşa maturul de azi tânărului de atunci, care se chinuia să supravieţuiască în vreun fel, care simţea în el forţa de atracţie a culturii, a bibliotecii, dar i se agăţau de picioare tot felul de poveri? Nu au fost vremuri prea fericite, dar dacă am avut o pârghie culturală pentru a disloca inerţiile şi inepţiile lumii din jur, asta a fost marea şansă.

Cum se vede cultura română de azi din postura de director de bibliotecă judeţeană, una dintre cele mai importante din România?

Am mai spus-o, o repet fără să am impresia că aş greşi cumva: cultura română e mai bună decât poporul român. De la Cantemir încoace, dacă ne aplecăm pe paginile autorilor români, dacă întârziem în sala de concerte sau dacă ne pierdem între simbolurile artei plastice, descoperim că avem valori care ne onorează în lume, în orice context. Din păcate, societatea românească în partea ei practică nu reuşeşte să se co­necteze decisiv la civilizaţia Europei, improvizaţia sufocă orice pornire, toată lumea se face că munceşte, mai nimeni nu îşi asumă lucruri decisive. Trebuie să fim conştienţi că acum, în contextul acesta al globalizării şi al participării noastre la construcţia unei Europe unite, ne vom impune şi vom rămâne ca naţie în măsura în care ne vom impune cultura, în măsura în care ne vom respecta cultura. Din păcate, instituţiile care trebuie să gestioneze perspectiva noastră culturală, Ministerul Culturii, ICR și altele, nu par să fie decât nişte instituţii greoaie, fără nici un program, loc în care generaţii de funcţionari îşi aşteaptă fără crampe ale conştiinţei pensia. Speranţa mea e în generaţia tânără de azi, nu se poate ca în oamenii aceştia tineri, care nu mai sunt contaminaţi de comunism, să nu se trezească orgoliul etnicităţii, un orgoliu al unei istorii care are destule modele demne. Iar demnitatea a fost cea care l-a ridicat pe om din genunchi, l-a făcut să fie vertical. Şi nu ne mai trebuie o generaţie de sacrificiu - am avut destule -, ne trebuie o generaţie care să vadă în calitatea de român o şansă, şi nu o povară.

Ce părere aveți despre literatura noastră religioasă care se scrie azi?

Sunt derutat de mulţimea cărţilor de pe rafturile librăriilor din mănăstiri, de la „pangar”, nu toate sunt cărţi de folos. În noianul acesta se pot strecura multe cărţi derutante, false, e o competiţie a autorlâcului, uneori mai agresivă decât în lumea „civilă”. Sunt autori de compilaţii care adună texte de peste tot prin metoda „copy-paste”, pun în mişcare cărţi cu titluri pompoase, atrăgătoare, care îl păcălesc pe bietul creştin. Cred că e vorba şi de bani la mijloc, nu controlează nimeni ce se tipăreşte, ce se oferă la vânzare, ce este scris în cărţi cu titluri care dau iluzia mântuirii, a descoperirii „căii adevărate”. Am căutat, la un moment dat, să adun nişte informaţii despre câteva mănăstiri de pe Athos, am descoperit aceleaşi texte în o mulţime de cărţi, cu autori diferiţi. Cărţile mele de dialoguri cu părintele Iustin Pârvu le-am găsit copiate, fie cu pagina, fie cu fraza, fie „refolosite” de tot felul de autori care exploatează „un brand” ca să îşi facă micile sau marile lor afaceri. Cred că mitropoliile ar trebui să instituie un fel de comisii care să dea girul, măcar din punctul de vedere al adevărului creştin, asupra cărţilor care se expun şi se comercializează în biserici şi mănăstiri.

Cum ați ajuns un om credincios?

Probabil că e o vocaţie a familiei, ne-am născut credincioşi. Nici nu se putea altfel, am copilărit între mănăstiri, de la Agapia la Neamţ, de la Sihla la Văratec, de la Pocrov la Secu sau Sihăstria. În fiecare duminică o luam în altă direcţie, atunci când nu eram la Liturghia de la biserica din sat. Penitenţa din copilărie, prin conectare la regulile bisericii, face mai mult pentru educaţie decât o mulţime de ani de şcoală. Acolo, în biserică, prin perseverenţă, prin însuşirea „lecţiei răbdării” înveţi bunul-simţ, buna cuviinţă, compasiunea pentru semeni. Apoi am cunoscut câțiva duhovnici rari, de la Ioanichie Bălan la Iustin Pârvu, de la Cleopa Ilie la Teofil Lefter sau mai încoace, Melchisedec Velnic, părintele Elefterie de la Cărbuna, Vichentie de la Secu, toţi adevăraţi „bătrâni îmbunătăţiţi”, iar întâlnirile cu ei nu puteau rămâne fără urmări. Nu ştiu dacă sunt un credincios model, dar măcar mă străduiesc.

Mediul online (facebook, bloguri, site-uri) are vreo influență asupra felului în care scrieți?

Nu mă influenţează decisiv, dar nu îmi sunt indiferente. Mă informez de pe internet, citesc texte literare de pe anumite bloguri, am adresă de facebook, comunic cu multă lume, ne informăm reciproc. Consider că internetul, calculatorul, plus această civilizaţie a comunicării imediate vor modifica „paradigma umană”, vor produce o revoluţie de substanţă în evoluţia individului şi a omenirii. Totul e ca această mutaţie să fie înţeleasă, gestionată cum trebuie, să nu transforme omul în aşa măsură încât să îşi piardă însuşirile de bază, omenia. De prea multe ori în istorie omul şi-a fost sieşi duşman, călău chiar, şi asta din cauza proastei adaptări la propriile habitudini, la propriile invenţii.
La ce lucrați acum?
Un roman nou, o carte de versuri nouă, o carte de eseuri. În general nu vorbesc despre textele sau cărţile la care lucrez, nu e o superstiţie, e din spirit de precauţie, să nu le banalizez.

O carieră literară răsplătită

Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958. A absolvit Facultatea de Literatură Română şi Limbi Clasice a Universităţii din Iaşi şi este doctor în filologie din anul 2004. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, cel mai important din ţară, în anul 2002 pentru volumul de poezie „Îngerul căzut” şi în anul 2015 pentru romanul „Laika”. A fost distins, de asemenea, cu Premiul „Balcanica” al poeţilor din Balcani, Brăila, 2010. A primit din partea Preşedinţiei României Meritul Cultural în grad de Cavaler (2000) şi în grad de Ofiţer (2006). Este cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ din 2004. Este director al revistei de cultură „Conta” şi director al Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” din judeţul Neamţ.
Cărți publicate (selectiv): „Ceremonii insidioase” (1985); „Poeme în alb-negru” (1987); „Intimitatea absenței” (1992); „Cântece de îngropat pe cei vii” (1993); „Fratele meu, străinul” (1995); „Supraviețuitorul și alte poeme” (1997); „Complicitate” (1998); „Îngerul căzut” (2001); „Bătrânul și Marta”, un romanț și câteva povestiri (2002); „Gloria milei” (2003); Podul” (teatru, 2004); „Tinereţe fără bătrâneţe şi sentimentul tragic al timpului” (eseu, 2006), „România pe înţelesul tuturor” (publicistică, 2008), „Paznicul ploii” (2010), „Cucuta” (antologie, 2011), Urma” (roman, 2013), Laika” (roman, 2014).
A publicat o serie de cărţi de dialoguri cu părintele Iustin Pârvu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!