Cultură
Neamul Noica

Neamul Noica

Monahia Elena Simionovici, 21 Septembrie 2009

Cunoscut cititorilor ca autor al unor lucrări monumentale, unde specialistul inginer constructor este foarte vizibil (Politici de locuire în România - 2003, Lucrări publice în vremea lui Carol I - 2008, Palatul Patriarhiei, fosta Cameră a Deputaţilor - 2008, ca să numim doar trei dintre cele mai valoroase), Nicolae Şt. Noica ne surprinde, cu harul de narator cald, în volumul Neamul Noica.

Apărut în 2009 la Editura Cadmos, în condiţii grafice deosebite, volumul invită cititorul într-o lume a altor vremi, prin prezentarea, fără pretenţie de saga, a unui neam pentru care valorile morale înalte, munca perseverentă şi roditoare în favoarea societăţii sunt discret, dar convingător subliniate.

Cuvântul însoţitor, semnat de cunoscutul scriitor şi eseist român Andrei Pleşu, evidenţiază acest fapt, pe care apoi cititorul îl găseşte în paginile cărţii în care autorul sau colaboratorii din neamul său au schiţat cu lumini blânde portretele unora dintre reprezentanţii de seamă ai acestui neam.

Scriind, am deschis paginile cu Arborele genealogic al Neamului pe care autorul, după propria mărturisire, doar l-a completat după cel elaborat de un înaintaş Noica, în anul 1910. Atrag luarea aminte nume din neamul Noica - profesori, agricultori, doctori, avocaţi, ingineri - care s-au remarcat prin tenacitate, studii aprofundate, în străinătate şi în ţară, cunoscători de limbi străine şi participanţi la congrese internaţionale în diferite domenii în care au strălucit, politicieni de prim rang, ctitori de oraşe sau lăcaşuri de binefacere. Cine citeşte cartea cu atenţie, şi menţionez că autorul are harul de a capta interesul cititorului, constată că este pe deplin realizată istoria unui neam şi nu a unor indivizi strălucitori, dar cu rădăcini comune, cu deprinderi bune, adevărate modele de „bună creştere, amenitate şi altruism“, cum remarcă Andrei Pleşu în Cuvântul însoţitor.

Ca orice autor ce se respectă, ce scrie cronica unui neam, Nicolae Şt. Noica a căutat în arhive şi în documentele familiei păstrate cu sfinţenie date despre originea neamului său, ca şi despre numele Noica. Intrat în conştiinţa societăţii, numele neamului este urmărit cu discreţie, dar şi cu legitimă mândrie, în toate ipostazele manifestărilor sale: în relaţiile cu cei de acelaşi rang sau inferiori, însă loiali, la sărbători unde se adunau toţi spre a evoca pe cei mutaţi la Domnul, dar valorificând cele bune ale lor şi prin sintagma cu care începeau evocarea amintirilor cu tâlc: „Măi, tata avea o vorbă…“. Şi astfel începea şirul întâmplărilor vesele sau triste, grave sau comice, din care, discret, se putea trage o învăţătură pentru cei tineri prezenţi.

Este sugestiv pentru această afirmaţie un citat de la pagina 104 a cărţii: „În anul 1952, într-o noapte de februarie, tatăl meu, dr. Ştefan Noica, a fost luat de acasă şi arestat. Aveam 9 ani, îmi amintesc că a doua zi Mama a luat din bibliotecă, printre altele, nişte volume mari, din care a rupt primele pagini, cu portretele unor domni cu barbă. Era vorba de Enciclopedia României editată în 1938 de Dimitrie Gusti, iar portretele erau ale marilor noştri Regi, Carol I, Ferdinand şi Carol al II-lea. Copil fiind, am întrebat-o pe Mama de ce face acest lucru şi mi-a răspuns, mie şi fraţilor mei, că tatăl ei, bunicul nostru, generalul Constantin Costescu, a fost aghiotantul Regelui Carol I şi acest lucru nu trebuie să se ştie, iar noi copiii să nu vorbim despre acest lucru... Şi de atunci, timp de decenii, noi nu l-am pomenit“.

Au trecut decenii, s-au răsturnat măriri trecătoare şi autorul aduce la lumină chipuri de eroi, Otteşti, Noiculeşti, Văcăreşti, Casassovici, care nouă, celor ce am studiat istoria, nu ne erau cunoscute, ca ale Brătenilor, Cantacuzinilor sau Sturzeştilor, dar cu nimic mai prejos decât aceştia prin spiritul lor de jertfă pentru aproapele, prin altruism, dăruire şi credinţă în Dumnezeu. Exemplu viu este doctorul Ştefan Noica, cu grija sa profesională, dar şi călduros umană pentru suferinzii din Spitalul din Alexandria.

„O floare a recunoştinţei“

Cartea a apărut în anul în care cultura română sărbătorea, cu mai puţin fast decât ar fi meritat, Centenarul naşterii filosofului luminat Constantin Noica.

Nu s-a vrut o genealogie a ilustrului gânditor român, dar a venit la vreme potrivită pentru a pune o floare a recunoştinţei şi în cununa filosofului, nu numai a înaintaşilor cu meserii practice.

Realizatorii portretului (Mircea Casassovici, pagina 149, şi Paul Dimitriu, pagina 159) pornesc de la prezentarea părinţilor acestuia - Grigore şi Clemenţa, despre averea lor, despre pregătirea pentru viaţă a viitorului filosof ca ostaş în armata de vânători de munte, la Sinaia. Cu studii în Germania, făcea parte din pleiada gânditorilor Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionesco şi se impunea prin darul de a spune despre un anume subiect în discuţia savantă cu unii dintre aceştia totdeauna ceva nou, anunţând, parcă, şcoala filosofică ce va urma să o întemeieze şi s-o lumineze cu strălucirea minţii sale.

Dimensiunea de gânditor sensibil a lui Constantin Noica, probabil moştenită şi de la mama sa Clemenţa (care se retrăgea de lângă cucoanele de rangul său şi citea cărţi ale filosofilor antici), s-a completat fericit cu cea a fiului său, teologul monah Rafail Noica. Nu întâmplător, o fotografie de familie unde Constantin Noica discută cu fiul său Rafail Noica era numită în albumul fiicei sale Alexandra „Filosoful şi Teologul“.

Cald este cuvântul autorului din finalul cărţii, intitulat cu aleasă duioşie: „Cuvânt de deschidere către viitor“. Astfel, autorul mărturiseşte, ajunşi împreună la sfârşitul cărţii-album, că întâiul său gând de recunoştinţă se îndreaptă către părinţi - şi, prin ei, către întreg neamul Noica, „prin grija ce mi-au purtat-o şi prin orientarea pe care mi-au dat-o, am ajuns un om între oameni buni, un profesionist cu cultul muncii şi al creaţiei, un cercetător interesat de istoria construcţiilor româneşti, de zidirea şi durarea românească, precum şi de fenomenologia istorică a Neamului Noica“ (pag. 179).

Ca simplu monah, cititor al acestei cărţi, o recomand cu căldură tuturor cărora le va cădea în mână. Vor trăi clipe de înaltă încântare duhovnicească, vor simţi mireasma cuvintelor vechi, vor gusta din apa limpede şi răcoroasă a învăţăturilor străbune româneşti, vor lua aminte la cuvintele scrise cu majusculă, Mamă şi Neam, ca şi ale altora pe care nu le mai citez şi vor ieşi, pentru câteva răstimpuri, din larma obositoare a vremurilor pe care le trăim.

Voi încheia prin cuvintele lui Andrei Pleşu, care subliniază şi o altă valoare a cărţii: „Ea documentează o idee ce ar trebui să ne preocupe pe toţi şi, mai ales, pe cei care ne guvernează: o naţiune şi o ţară nu se pot construi prin decret, prin «reglementări» birocratice, prin discursuri despre reformă. O ţară şi o naţiune au nevoie de «materia primă» a unei «clase de mijloc» alcătuite din oameni cinstiţi şi întreprinzători“!


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!