Repere şi idei
Neatenția binevoitoare

Neatenția binevoitoare

Paul Siladi, 17 Ianuarie 2018

Herman Hesse în mica sa povestire intitulată „Duhovnicul”, așezată la finalul volumului „Jocul cu mărgelele de sticlă”, descrie doi asceți ai deșertului, fiecare dintre ei cu propria sa manieră de a-i asculta pe cei care veneau la ei apăsați de greutăți și de neputințe. Despre Josefus Famulus, unul dintre cele două personaje principale, după multă nevoință ni se spune că în el a înflorit darul ascultării. A devenit un bun confesor. Pe cei care veneau la el, „Iosef se pricepea să-i asculte, să le deschidă și să le dăruiască urechea și inima, să le primenească și să le adăpostească în ființa lui suferința și grija, ca apoi să-i lase să plece despovărați și liniștiți. […] Vir­tuțile sale erau o anumită răbdare, o anumită pasivitate absorbitoare și o mare discreție. […] Tot ce auzea - tânguiri, confesiuni, învinuiri, mustrări de conștiință - părea că piere în auzul lui ca apa în nisipul deșertului”.

Îndreptarea totală a privirii înspre celălalt, atenția la el și la ce are de spus, simplul fapt de a te afla la dispoziția lui atunci când are nevoie de tine poate reprezenta o virtute esențială. O povestire care a ajuns până la noi din secolul XVIII despre Baal Șem Tov, cel care a pus bazele hasidismului, ni-l arată pe acesta stând într-o zi de vorbă cu un țăran beat și trist care vorbea aiurea. Când a fost întrebat de ce îl ascultă, rabinul a răspuns: „Când un om se destăinuie, nu contează cum o face; nimeni nu are dreptul să-i întoarcă spatele”.

Sfântul Apostol Iacov, în epistola sa sobornicească, recomandă: „Mărturisiți-vă unul altuia păcatele” (Iacov 5, 16). Cu alte cuvinte destăinuiți-vă unii altora, des­chideți-vă inimile, faceți-i și pe ceilalți părtași vieții voastre interioare, dramelor și bucuriilor care se succed neîncetat în inimă. Îndemnul acesta are un corelativ cel puțin la fel de tare. „Mărtu­risiți-vă unul altuia” implică porunca: ascultați-vă unul pe altul; fiți atenți și priviți-vă cu adevărat, dincolo de măști, de proiecții și de imaginație.

Dar urechea fină și receptivă este parazitată adesea de nea­tenția binevoitoare. Nu mai ascultăm pentru că ni se pare că deja știm, de la primele cuvinte, ce are celălalt de spus; ai înțeles înainte de vreme sau vrei pur și simplu să vorbești ori să te auzi. Ți se pare că poți face bine și că ai sfatul perfect. Adesea chiar ai încercat să faci ce recomanzi celorlalți și chiar dacă la tine nu a mers, mai este o șansă, poate că va funcționa la ceilalți. Limba devine rapid mai importantă decât urechile. Abia l-ai zărit pe celălalt și atenția ți se întoarce ­înapoi spre tine. Explorezi posibile răspunsuri, dar deja te privești pe tine și nu mai asculți.

Ascultarea pur și simplu, atenția sunt daruri care pot să înflorească în noi dacă le cultivăm cu grijă. În același timp ascultarea este o poruncă subînțeleasă. Ascultarea pur și simplu. Nu ni se cere să dăm răspunsuri care să schimbe vieți, dar ni se poruncește să ascultăm compătimitori și să nu întoarcem spatele atunci când un om se destăinuie. Iar a întoarce spatele cel mai adesea înseamnă să spargi tăcerea cu vorbe goale, să dai sfaturi nesolicitate ori să pălăvrăgești despre tine când nu e locul.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!