Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Nemărginirea lui Dumnezeu şi „nemărginirea“ omului

Nemărginirea lui Dumnezeu şi „nemărginirea“ omului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 22 Martie 2015

„Cel mai ieftin a­bo­na­ment nelimitat es­te oferit de fir­ma noastră de te­le­­fonie, sau de internet etc.“. A­pro­ximativ astfel sună foarte mul­te reclame publice, ce ne a­sal­tează zilnic fie audio, fie vi­zu­al. Evident că reclama este fă­cută să impresioneze, să cre­e­ze o atracţie, o stimulare a cu­ri­­ozităţii, dar totuşi trebuie să re­marcăm aici, ascunsă, o profundă temă metafizică, ca să nu-i zic teologică. Infinitatea, ne­mărginirea nu pot aparţine or­dinii acestei lumi, şi asta nu-i o părere exclusivistă a Bise­ri­cii, ci un adevăr cunoscut din toa­te timpurile şi peste tot. Bu­nă­oară să-i luăm pe filosofii greci antici, ei au numit apei­ron, care în traducere în­seam­nă „nemăr­gi­nit, necuprins sau in­finit“, acel element nonmaterial, principiul existenţei lumii în concepţia lor, dar care se află dea­supra tuturor datelor lumii. Sim­pla observare a universului şi propria lor conştiinţă i-au condus pe anticii din toate cultu­ri­le la o înţelegere a faptului că „in­finit“ înseamnă totodată ce­va ne­lu­mesc sau mai presus de lu­me. Lucrurile s-au clarificat a­poi în revelaţia creştină, unde Dum­nezeu se descoperă ca veş­nic, infinit, principiu al lumii, tran­scendent lumii, mai presus de înţelegere ş.a., lucruri despre care Sfinţii Părinţi au vorbit, inspiraţi fiind, în tratate spe­ciale. A fi infinit înseamnă, prin­tre altele, a nu avea înce­put, a cuprinde totul şi a nu fi li­mitat de nimic şi fără a mai e­xis­ta un alt principiu simultan. Aşa l-au văzut Sfinţii Părinţi pe Dum­nezeu şi au înţeles pe cât este cu putinţă unei făpturi li­mitate că: „propriu cu a­de­vă­rat lui Dum­nezeu şi în în­tre­gi­me este că e «Cel ce este», fără ca aceasta să aparţină cuiva îna­inte de El, sau cuiva de du­pă El. Căci n-a fost şi nu va fi ce­va care să-L mărginească, sau micşoreze“ (Sfântul Grigo­rie Teologul, A patra cuvântare teologică).

Iar noi, oamenii, nu am fi în­ţe­les pe deplin acest lucru dacă nu ne-ar fi descoperit-o Cu­vân­tul prin întruparea Sa, aşa cum spu­ne acelaşi Sfânt Grigorie în Cu­vântarea la Paşti: „Cuvântul lui Dumnezeu, Cel veşnic, Cel ne­văzut, Cel necuprins cu min­tea, Cel netrupesc, Început din În­ceput, Lumină din Lumină, Iz­vorul vieţii şi al nemuririi, mo­delul frumuseţii arhetipului, pecete neschimbătoare, icoa­nă întocmai cu arhetipul, Cu­vântul şi hotarul Tatălui; A­ces­ta vine la însuşi chipul Său creat, Se înveşmântează cu trup pentru trupul meu, şi cu su­flet mintal Se amestecă pentru sufletul meu, curăţindu-l ast­fel pe cel asemenea prin ase­mă­narea Sa“.

Aşadar, noi cunoaştem infi­ni­tul doar prin acel eveniment unic în care o Persoană infinită dum­nezeiască îşi asumă firea o­menească spre a ne descoperi ci­ne este Dumnezeul nostru, In­­finitul cel prin Sine existent, ce nici cu mintea nu poate fi cu­prins, în nici un fel.

Acum, însă, societatea mo­der­­nă tinde într-o proporţie des­tul de mare, prin impunerea u­nor noi mentalităţi, să-L eli­mi­ne pe Dumnezeu nu numai din creaţia Sa, ci şi din cugetul oa­menilor, pentru a plăsmui o lu­me a oamenilor suficientă sieşi. Cu toate acestea, omeni­rea percepe, fie şi inconştient, cu fiecare nouă generaţie faptul că, deşi omul este limitat, are ca sens existenţial infinitul. Şi, în­trucât civilizaţia de consum are propriul ei dumnezeu, fiind po­trivnică preceptelor creştine, în­cepe să-şi confecţioneze propriul fel de infinit (sau infini­te!), arogându-şi atribute divi­ne: omniprezenţa prin ştiri glo­ba­le, internet etc., atotputernicia prin politică, nemărginirea prin comunicaţii etc. Aşadar, din perspectivă teologică, omul tră­ieşte o profundă răsturnare a­xiologică, în care nu concep­te­le sunt inversate, ci viaţa. Dar cum se explică aceasta? Sin­gu­ra explicaţie este aceea că ten­din­­ţa spre infinit este înscrisă on­­tologic în firea omului prin cre­aţie şi nu poate fi eliminată în ciuda expunerii sistematice la tehnologiile cu acţiune ma­gi­că şi a eforturilor directorilor de con­ştiinţă de a schimba modul de a gândi, dar poate fi detur­na­tă, aşa cum observăm, şi poa­te crea o mentalitate ma­te­ria­­listă şi ridicolă gnoseologic, dar cu luciferismul de a poseda a­tributele Dumnezeirii.

Deşi problema în cauză pare doar una de opţiune într-o civi­li­­zaţie centrată pe consum, pri­vi­tă printr-o erminie teolo­gică, se descoperă a fi în realitate cu to­tul altceva. Avem aceeaşi te­mă a păcatului primordial, în­tru­cât prin acest aparent acces la nelimitat, omului i se su­gerea­ză nimic altceva decât că el poa­­te fi ca Dumnezeu. Oare nu cum­va aceste sugestii sea­mă­nă cu vechile şoapte rostite de şar­pe la urechea lui Adam în Rai?