Repere şi idei
Nemulțumirea părelnică și cinstirea părinților

Nemulțumirea părelnică și cinstirea părinților

Ioan Sergiu Lungu, 30 Iulie 2016

Uneori îmi pare rău să constat că trăim o stare de nemulțumire generală. De toate lucrurile. Mulți dintre noi suntem nemulțumiți de condițiile vieții noastre: de neamul nostru, de poziția socială, de educația primită, de părinții noștri etc.

Pentru a mă trezi din această așezare greșită mai ales față de părinții noștri, voi încerca să o pun în contrast cu cinstea pe care le‑o datorăm. Este foarte încurajator că avem și zile, ce-i drept cam puține, în care ne raportăm aproape cu toții într‑un mod frumos la părinții noștri.

Folosesc acest context pentru a face pocăință față de părinții mei. Mă întreb uneori: de ce a lăsat Dumnezeu porunca să ne cinstim părinții? Este dată mai întâi în Vechiul Testament: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, cum ți‑a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăiești ani mulți și să‑ți fie bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ți‑l dă ție” (Ieșire 20, 12; Deuteronom 5, 16), și este întărită apoi de porunca Mântuitorului (Matei 19, 19; Marcu 10, 19; Luca 18, 20). Un prieten spunea că cinstea părinților ar fi de la sine înțeleasă. Firea lucrurilor ne obligă să o facem. Uitându‑ne în natură, putem vedea că și între animale există un fel de solidaritate între cei mai apropiați. Dar, deși noi suntem cununa creației, constat că uneori suntem sub nivelul celor mai de jos în raportarea firească la cei apropiați. Conștientizez de ce a lăsat Dumnezeu porunca să ne cinstim părinții. Pentru că ne este foarte greu să o facem. Nemulțumirea și interesul propriu se fac solzi pe ochii noștri și vederea ne devine foarte îngustă, focalizând doar anumite lucruri, pierzând imaginea de ansamblu.

Ce motive de nemulțumire întâlnim adesea? Primul și cel mai des întâlnit este faptul că părinții nu ne‑au dat și nu ne‑au făcut. Suntem nemulțumiți de condiția socială și o punem pe seama părinților. Dacă suntem mai mulți frați, aproape cu toții parcă vedem că moștenirea fraților noștri este mai consistentă. Și uneori chiar pe drept. Am auzit un părinte înțelept care, după ce și‑a așezat cei patru copii la casa lor, i‑a chemat și le‑a spus criteriile după care va face împărțirea averii rămase. Pe cei pe care i‑a înzestrat mai generos Dumnezeu cu daruri, părinții îi vor înzestra mai subțire, pentru a echilibra partea celor mai puțin înzestrați. Alții suntem nemulțumiți de educația primită. Atât cea de acasă cu metodele specifice epocii în care am crescut, cât și proiectul de educație pe termen lung. Mai apar și alte nemulțumiri. Chiar după ce se așază copiii la casa lor, tot așteaptă ajutorul părinților. Deși aceștia o fac în măsura putinței, tot suntem nemulțumiți. Parcă vedem pe alți părinți că‑și ajută mai mult copiii. Toate aceste părelnice nemulțumiri ale noastre devin argumentul comportamentului nepotrivit față de părinți. Chiar dacă nu ne‑ar fi lăsat nici un fel de avere materială, sau chiar dacă nu s‑au priceput să ne dea cea mai bună educație, sau nu reușesc să ne ajute cât vrem noi, tot ar trebui să‑i cinstim. Mai ales cei care sunt părinți la rândul lor știu ce sacrificii fac părinții pentru ca pruncii lor să devină oameni întregi.

Voi încerca să adun câteva argumente care cred că pot să ne deschidă ochii. Astfel sper că vom vedea mai bine așezarea firească și cinstirea pe care o datorăm părinților. În primul rând, părinții ne dau viața - un mare dar pe care nu mai știm să‑l prețuim. Fără viață nu am fi făcut nimic din ce suntem: nici familie, nici casă, nici profesie, nici nimic. La baza tuturor lucrurilor pe care noi le facem stă viața primită de la Dumnezeu prin părinții biologici. Primul motiv solid de a‑i cinsti.

Alte motive puternice sunt toate sacrificiile pe care un părinte le face, într‑un mod total dezinteresat pentru ca pruncul lui să devină om matur capabil să‑și poarte singur de grijă. Mama poartă pruncul în pântece nouă luni. Toți știm ce înseamnă asta: câte dureri de picioare, de spate, de cap, presiune pe coloana vertebrală, emoții să fie copilul sănătos etc. Iarăși mama: la naștere chinuri, riscuri, emoții și dureri care nu pot fi comparate cu nimic. În unele cazuri mama riscă să‑și dea viața pentru nașterea pruncului. Dar nu e suficientă jertfa aceasta. E doar începutul lungului sacrificiu.

Abia după naștere începe greul. Părinții pierd nopțile în primul an de viață al pruncului cu toate problemele specifice. Când se apropie de un an, eforturi și răbdare până când pruncul face primii pași. Câtă bucurie când această mare victorie se întâmplă. După aceasta, tot părinții fac eforturi care nu pot fi măsurate pentru a‑i pune cuvintele în gură unul câte unul, până când pruncul este capabil să lege propoziții și fraze. După aceasta, pruncul trebuie învățat să se îmbrace, să se încalțe, să dobândească un minim necesar de bune maniere pentru a interacționa civilizat în societate. Toate acestea sunt în grija și responsabilitatea părinților.

După ce dobândește un bagaj minim de cunoștințe în cei șapte ani de acasă, urmează școala. Zilnic pregătește‑l și trimite‑l la școală. Grija dacă învață sau nu, e cuminte sau nu, ce voi face cu el când termină școala, multe alte griji și nopți nedormite. Trec și la cele materiale: câte hăinuțe nu schimbă un copil de la naștere până la optsprezece ani, să zicem, câte eforturi pentru meniul zilnic, câte multe alte sacrificii materiale. Aproape cu toții le cunoaș­tem din experiență. Gândiți‑vă că toate aceste griji se înmulțesc cu numărul copiilor crescuți. Și toate pe capul și în grija acelorași părinți.

Părinții le fac necondiționat. E în aceasta chipul lui Dumnezeu, Cel care ne dăruiește toate cu prisosință, în mod necondiționat. Legea firii însă și Scriptura ne cer să‑i cinstim. Un minim al cinstirii înseamnă nimic mai mult decât să le spunem o vorbă bună fie când trecem pe la ei, fie prin alte mijloace de comunicare. Când nu se întâmplă și simt că îi neglijăm sau îi evităm, deși unii au marele bun-simț să nu spună nimic, îi doare mult, chiar dacă nu o exprimă. Comportamentul nostru este unul foarte amar pentru ei, împovărați fiind cu multe necazuri suportate în viață. Cred că greșim dacă, drept notă de plată pentru toate, le plătim cu un comportament ingrat când efortul unei vorbe bune ar fi minim.

Cred că acest comportament al nostru va avea consecințe în viața proprie. Dar ne vom da seama prea târziu. Dacă nu ne corectăm comportamentul, vom culege roadele amare ale acestuia prin copiii noștri. Este lege duhovnicească: cum voiești să se comporte cu tine oamenii, comportă‑te tu cu ei! (Matei 7, 12; Luca 6, 31)

Cei mai mulți dintre părinți probabil își educă bine copilul: să fii cuminte, să te comporți frumos cu toată lumea, să asculți de mama și de tata etc. Copilul ne ascultă, dar vede în contrast comportamentul nostru față de părinții noștri care le spune cu totul altceva. Este chiar un proverb din înțelep­ciunea populară: vorba sună, fapta tună! Ce se întâmplă în mintea copilului? Părinții mei îmi spun să‑i ascult, dar ei nu îi ascultă pe ai lor. Fapta fiind mai tare, mai puternică decât vorba, îl determină pe copil să ne urmeze comportamentul. Atunci când se vor desprinde de cuib și vor fi „cu sacii în căruță” cum suntem noi, vor adopta același comportament față de noi pe care noi l‑am cultivat prin exemplul propriu cu părinții noștri.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!