Repere şi idei
Nemuritori

Nemuritori

Ștefan Mitroi, 12 Ianuarie 2018

Mi-a fost și încă îmi este greu să cred că timpul nu poate fi atins cu mâna, că vine și pleacă mereu, fiind ceva ce trece întruna, dar fără să poată fi văzut. Poate că nu trecea pe drum, cum făceau oamenii, pe care îi vedeam de la fereastra odăii de la stradă trecând. Până și ninsoarea o vedeam tot de acolo, când ne pomeneam cu ea venind. Și mai vedeam ploile scurte de vară, ce se repezeau din senin, umbra colorată a curcubeului, ce se repezea după ploaie, umbrele păsărilor călătoare, primăvara, și umbrele înserării, în fiecare zi.

Nu-mi zicea nimeni să mă uit la bătrânețea oamenilor. Iar dacă n-am văzut bine, să mă uit la moartea lor. Acestea păreau să fie cele mai clare dovezi ale faptului că timpul trecea. Pe oriunde i se năzărea lui. Și i se năzărea să treacă aproape peste tot. Chiar și pe drum, unde ar fi trebuit să-l văd, dar nu-l vedeam.

Atunci când am înțeles că anul ce se sfârșise și anul ce urma să înceapă aveau legătură cu timpul care trecea, m-am gândit cu mintea mea de copil așa:
Vine cineva peste noapte și descarcă în curtea fiecărei case un car vârfuit cu timp. Câte o grămadă de timp pentru fiecare om dinăuntrul casei respective. La noi lăsa carul trei grămezi, două mai mari, pentru mama și tata, și una mai măruntă, pentru mine. Îmi închipuiam pe atunci că anii copiilor sunt mai mici decât anii oamenilor mari, deși, dacă mi-aș fi pus un pic mai mult mintea la contribuție, ar fi trebuit să-mi dau seama că anii sunt la fel pentru toți. Mai puțin anii celor bătrâni, care se făceau din ce în ce mai scurți, până dispăreau cu totul.

Marea problemă cu grămezile pe care le primeam în zorii noului an era că trebuia să-i ajungă fiecăruia grămada lui până începea anul celălalt. D-aia și mureau unii oameni de tineri, nu-și chiverniseau cum se cuvine grămada ce le aparținea și rămâneau, înainte de a primi o grămadă nouă, fără timp. Când se întâmpla un astfel de lucru, ce altceva îți mai rămânea de făcut decât să mori? Unii ajungeau la sfârșitul anului cu grămada neterminată. Unde se duceau grămăjoarele de timp rămase, nu știu. Că nu se amestecau niciodată cu timpul primit în contul noului an.

S-a risipit o groază de timp în acest fel. Să fi putut vedea unde, l-aș fi strâns cu mare grijă, împărțindu-l oamenilor din satul meu, astfel încât unii dintre ei, între care și mama, și tata, să poată deveni nemuritori.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!