Religie şi ştiinţă
Neuroştiinţele dovedesc valoarea iubirii materne

Neuroştiinţele dovedesc valoarea iubirii materne

18 Februarie 2012

O bună bucată de vreme, în înţelegerea suferinţelor şi tulburărilor comportamentale ale copiilor, dar şi în maniera de concepere a terapiilor, era prea puţin luată în seamă starea sufletească a mamei, cu atât mai puţin viaţa spirituală a familiei. În ultimele decenii, o serie amplă de cercetări au schimbat semnificativ această înţelegere, arătând că, în multe situaţii, suferinţa copilului, problemele sale emoţionale sau comportamentale sunt strâns legate de starea sufletească a mamei şi de calitatea relaţiilor ei cu el.

Studii mai vechi, desfăşurate în anii â90, au demonstrat faptul că mângâierile afectuoase ale mamei au un efect semnificativ asupra nou-născuţilor. Nevoia de contact cu o fiinţă umană şi mai ales nevoia prezenţei mamei se dovedesc decisive în creşterea şi dezvoltarea armonioasă a nou-născutului. Atingerea, spun medicii, este receptată de copil încă din primele ore de viaţă, după naştere, determinând intensificarea activităţii sale nervoase, pe traseele şi în ariile neuronale ce prelucrează datele tactile. Micuţul reacţionează la atingerea mamei. Mânuţa lui prinde cu putere degetul ei atunci când mama îi atinge palma. Iar dacă atingerea mamei capătă consistenţă, e amplă şi ritmică, asemenea masajului, şi extinsă pe spatele şi braţele bebeluşului, rezultatele medicale sunt chiar mai evidente.

În urma unor cercetări s-a constatat, de exemplu, că bebeluşii născuţi prematur care au beneficiat de un astfel de masaj încă din primele zile de după naştere au înregistrat o creştere în greutate cu 47% mai rapidă decât cei care nu au beneficiat de aşa ceva, fără ca această creştere să fie influenţată de un aport suplimentar de alimente. În plus, nou-născuţii care au beneficiat periodic de masajul mămicilor lor sunt mai activi şi mai echilibraţi, reacţionează mai bine la mediul de viaţă, plâng mai rar şi au un somn mai bun. În fine, ei par să recupereze mai repede diferenţele de dezvoltare şi, de regulă, pot fi externaţi mai repede cu şase zile în comparaţie cu bebeluşii născuţi prematur care nu beneficiază de masaj1.

Fiziologia orfanului - viaţă în stand-by

Studii de acest fel efectuate pe animale au fost desfăşurate în trecut şi de Saul Schanberg, la Universitatea Duke din Durham, în Carolina de Nord. Ele au avut în atenţie mecanismele atingerii şi modul cum acestea influenţează creşterea puilor de şobolani. Rezultatele au arătat că puii se pot dezvolta doar dacă în primele 20 de zile de viaţă sunt atinşi periodic de mama lor. Dimpotrivă, dacă ei sunt privaţi de atingerile mamei, e sistată producţia hormonilor de creştere. Puii intră, de fapt, într-un fel de aşteptare prelungită (un stand-by fiziologic), orientată spre întoarcerea mamei, ca totul să reintre în normal2.

Astfel de întârzieri de creştere, şi este ceea ce ne interesează aici, s-au înregistrat şi în cazul copiilor care au fost privaţi de dragostea, de grija, de mângâierea şi tandreţea maternală. În 2005 au fost publicate rezultatele unor cercetări care au evidenţiat efectele pe care le poate avea lipsa afectivităţii mamei în dezvoltarea copiilor. Cercetătorii au urmărit un număr de copii adoptaţi după ce aceştia au petrecut o perioadă din viaţă cuprinsă între 7 şi 42 de luni în orfelinate cu servicii precare, în condiţii de sărăcie extremă, în absenţa afecţiunii, în medii lipsite de stimuli şi de interacţiune umană. Studiul a avut în atenţie aceşti copii, întrucât ei nu beneficiaseră, în tot acest timp, de dragoste şi de afecţiunea adulţilor ca răspunsuri menite să certifice o recunoaştere şi un răspuns la nevoile lor. Cercetătorii au urmărit modul în care aceşti copii au evoluat psihoemoţional şi din punctul de vedere al sănătăţii după ce au fost adoptaţi de familii stabile, care le-au asigurat necesarul de afectivitate. Observaţiile au arătat că, în decursul primului an de la adopţie, majoritatea afecţiunilor, a problemelor de ordin medical au dispărut. Nu acelaşi lucru s-a petrecut cu privire la profilul emoţional şi comportamental, care a rămas profund marcat de anumite tulburări de ataşament, de o incapacitate de participare la realizarea unor legături emoţionale stabile, pozitive chiar şi cu cei apropiaţi3.

Starea sufletească a părinţilor decide viaţa emoţională a copiilor

Îmbrăţişarea, comportamentul afectuos inspiră copilului siguranţă, securitate şi îl fac să fie deschis, comunicativ, cu multă încredere. Mai mult, la nivelul fiziologiei sale, acest mediu favorabil din punct de vedere emoţional şi relaţional trasează urme profunde, de funcţionalitate neuronală favorabilă relaţiilor interpersonale stabile, pozitive, pe termen lung, determinând o conduită deschisă, favorabilă comunicării şi cooperării.

Rezultatele actuale scot în evidenţă că pentru o viaţă sufletească armonioasă, în sfera maternităţii, este esenţială calitatea raporturilor interpersonale în care sunt angajaţi mama şi copilul. În starea trupească şi sufletească a copilului e importantă iubirea sinceră, afectuoasă, care să împărtăşească nestânjenit întreaga afectivitate de care are nevoie copilul. Tandreţea, dragostea mamei sunt esenţiale în dezvoltarea armonioasă a copilului, calitatea şi conţinutul raporturilor emoţionale dintre părinţi şi copil fiind la fel de esenţiale şi în devenirea lui pe termen lung.

Ne întâlnim, printre rândurile relatărilor ştiinţifice recente, cu recomandările spirituale ale vieţii creştine. Dragostea faţă de copii, văzută ca jertfă, ca grijă, ca exerciţiu de renunţare la egoism şi ca dăruire de sine, şi din sine pentru copil, e întregită cu aceste rezultate ce dezvăluie nevoia noastră de iubire şi de îmbrăţişare din partea celor dragi. În acest sens, ştiinţa scoate la iveală necesitatea unui proiect spiritual al vieţii, care devine decisiv nu doar pentru noi, ci şi pentru copiii pe care îi creştem. Cultivarea virtuţilor, lupta cu superficialitatea ce parazitează astăzi relaţiile interpersonale intrafamiliale şi realizarea unui angajament profund în relaţia de iubire a părinţilor şi copiilor pot fi îndemnuri care reclamă necesitatea unei vieţi spirituale, în care toate aceste nevoi şi condiţii sunt acoperite prin lucrarea duhovnicească a părinţilor, în viaţa credinţei, şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Neurochimia conectivităţii sociale

Unele cercetări au scos la iveală consecinţele comportamentului afectuos al mamei la nivelul biochimiei neuronale a copilului. Astăzi este bine cunoscută şi amprenta biochimică specifică acestei atitudini afectuoase. Este vorba de faptul că mângâierea mamei adresată copilului are efecte benefice la nivelul unui cuplu de neuropeptide: vasopresina şi oxitocina, neurotransmiţători asociaţi comportamentelor de apropiere socială şi de îngrijire. Unele cercetări arată că nivelul de vasopresină şi oxitocină creşte în principal atunci când copilul beneficiază de îmbrăţişările mamei, la un nivel ce nu poate fi atins prin alte forme de joc sau relaţie.

Un experiment în acest sens, desfăşurat în 2005, a arătat că privarea socială poate să inhibe dezvoltarea sistemului de vasopresină. Într-un grup de copii în care unii proveneau din familii stabile şi afectuoase, iar alţii din orfelinate, s-a urmărit nivelul de oxitocină şi vasopresină. Copiii au fost invitaţi să practice o repriză de joc computerizat, timp în care ei erau mângâiaţi de către mamele lor sau, în cazul celor proveniţi din orfelinate, de personalul angajat. Anterior experimentului, savanţii au măsurat nivelul bazal de oxitocină, pentru a putea constata eventuala creştere determinată de comportamentul afectiv al mamei sau al îngrijitorilor. Cercetările au arătat că nici în cazul copiilor proveniţi din familii, nici în cazul celor din orfelinate, mângâierea în timpul jocului, afectivitatea aceasta neangajată, primită inconştient, nu a determinat o creştere a nivelului de oxitocină. Spre deosebire de aceste cazuri, în situaţia în care copiii proveniţi din familii au avut parte de tandreţea şi mângâierile mamei lor, în afara reprizei de joc, într-o relaţie conştientă şi angajată, s-a înregistrat o creştere semnificativă a nivelului de oxitocină. Situaţia aceasta nu a avut acelaşi rezultat în cazul copiilor de la orfelinat, care au primit îngrijiri din partea personalului angajat4. Două concluzii semnificative s-ar putea desprinde de aici. Pe de o parte, privarea socială, mediile de viaţă sărace în relaţii interpersonale calde, afectuoase, are efecte profunde nu doar în psihicul sau, mai cuprinzător, în sufletul copilului, ci chiar şi la nivelul neurofiziologic. În acest caz, este vorba de diminuarea sistemului vasopresină-oxitocină. De asemenea, faptul că nivelul de oxitocină creşte doar în situaţia unei relaţii interpersonale angajate, la care participăm conştient, în raport cu alte situaţii, în care există relaţii interpersonale superficiale, arată cât de importantă este implicarea directă a părinţilor în raporturile lor cu copiii.

Rezultatele sunt semnificative, întrucât oxitocina este, potrivit specialiştilor, hormonul social al creierului, neurotransmiţătorul conectivităţii sociale. Când avem parte de întâlnirea cu o persoană cunoscută, de care suntem apropiaţi, aceasta generează un sentiment de siguranţă, de securitate, care are ca amprentă chimică o creştere a nivelului de oxitocină. În acelaşi timp, explică neuropsihologii, foarte probabil, bucuria revederii şi siguranţa, confortul pe care ni-l oferă prietenul pe care l-am întâlnit sunt un impuls către extinderea cercului relaţiilor sociale, pentru realizarea de prietenii noi şi formarea de ataşamente afective apropiate cu alte persoane. Cu alte cuvinte, rezultatele acestea par să indice că suntem structural pregătiţi pentru o prietenie deschisă cu cât relaţionăm cu mai multe persoane, şi această dispoziţie pare să se intensifice, să se consolideze în fiecare dintre noi, cu fiecare prietenie curată pe care o experiem.

Indicii din lumea necuvântătoarelor

Există numeroase studii care arată că lipsa afectivităţii, absenţa atingerilor mamei pot avea efecte importante pe termen lung. Însă unele rezultate au dezvăluit chiar mai mult. Prezenţa mângâierilor mamei, expresiile tactile ale ataşamentului său faţă de copil au şi efecte pozitive distincte.

Pentru a evidenţia acest fapt, pot fi invocate aici câteva rezultate concrete. Mai întâi, se poate spune că unele cercetări mai vechi, efectuate pe animale, au arătat că stresul mamelor afectează dezvoltarea puilor. Simplu spus, e verificat un principiu ce pare cumva uşor sau firesc de intuit: din mame stresate se nasc de fiecare dată pui stresaţi. Rezultatele cercetărilor efectuate pe animale au confirmat această regulă, luând în consideraţie nivelul de cortizol din corpul puilor. Dacă sunt privaţi de atingerile mamei, puii de şobolan prezintă un nivel de cortizol mai mare, ceea ce antrenează, de fapt, o rezistenţă scăzută la situaţii solicitante, un nivel de interes scăzut în explorarea unui teritoriu nou, necunoscut, cum ar fi parcurgerea unui labirint, chiar dacă olfactiv se anunţă o recompensă.

Surpriza însă a venit atunci când cercetătorii au analizat cauzele stresului comportamental. De fapt, situaţia se schimbă dacă puii născuţi din mame stresate sunt încredinţaţi unor mame grijulii, care îi mângâie îndeajuns! Ei redevin jucăuşi, dornici de explorare şi prezintă un nivel de cortizol redus, încât se poate spune că răspunsul lor la stres s-a îmbunătăţit semnificativ. Influenţa comportamentului mamei, după ce puiul a fost născut, se păstrează şi în situaţia inversată. Puii născuţi din mame grijulii prezintă o rezistenţă bună la stres, un nivel de cortizol scăzut şi tendinţe exploratorii însemnate, însă dacă sunt încredinţaţi unor mame neglijente, care nu-i mai mângâie, ei îşi pierd capacitatea de a avem un bun răspuns la stres. Mai mult, s-a observat că "neglijenţa maternă" se transmite, întrucât puii de femelă care au fost crescuţi de mame neglijente, odată ajunşi la maturitate, manifestă aceeaşi neglijenţă faţă de puii lor5.

Fiziologic, toate aceste rezultate se confirmă. Într-adevăr, nivelul cortizolului - hormonul stresului, un bun indiciu pentru nivelul de stres al organismului, este semnificativ mai mare în corpul puilor născuţi din mame grijulii, dar încredinţaţi unor mame neglijente.

De ce sunt relevante aceste cercetări? Pentru că arată faptul că rezistenţa la stres, calitatea răspunsului la stres nu depind atât de mult de ceea ce se transmite prin genele părinţilor, cât mai ales de conduita arătată de mamă puiului după naştere.

Atingerea mămicilor îi face pe copii mai rezistenţi la stres

După punerea la punct a mecanismului de investigare a efectelor atingerii, prin aplicarea lor la unele specii de animale, cercetătorii au încercat să verifice aceste posibile efecte şi în cazul omului. Rezultatele au fost asemănătoare. Rezistenţa la stres, calitatea răspunsurilor unei persoane la situaţiile dificile de viaţă sunt mult influenţate de atingerile şi expresiile tactile ale afectivităţii materne, aşa cum sunt ele prezente în primii ani din viaţa copilului.

Rezultate de acest fel sunt deosebit de importante astăzi, când în bună măsură e promovat un model parental care să stimuleze autonomia copilului de la vârste foarte fragede şi diminuarea afectivităţii părinţilor, a mângâierilor şi atingerilor lor, sub pretextul unor posibile vulnerabilizări sau hipersensibilităţi pe care acestea le-ar putea antrena. Datele obţinute în aceste cercetări validează mai degrabă un model maternal clasic, în care mama este o prezenţă iubitoare, tandră şi afectuoasă cu copilul. Exprimarea afectivităţii, comportamentul maternal care mizează pe relaţii tactile, are, de fapt, multe efecte benefice în dezvoltarea armonioasă a copilului şi în rezistenţa lui, în tăria şi stabilitatea stărilor lui în situaţii de stres.

note

1 Vezi Uta Herschel, "Nevoia de atingere", în rev. Geo, iulie-august 2008, p. 30.

2 Vezi Saul M Schanber, "PKC Mediates Maternal Touch Regulation of Growth-Related Gene Expression in Infant Rats", în rev. Neuropsychopharmacology (2003) 28, 1026–1030, 9 April 2003; doi:10.1038/ sj.npp.1300125.

3 A. B. Fries, ş.a., "Early experience in humans is associated with changes in neuropeptides critical regulating social behavior", în rev. Proceeding of the National Academy of Science, 102, 22 noiembrie 2005, pp. 17.237-17.240.

4 Vezi A. B. Fries, ş.a., art.cit.

5 M. Meaney, "Nongenomic Transmission across generation in maternal behavior and stress response in the rat", în rev. Science, 286, 1999, pp. 1155-1158.

Rubrica "Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" este realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!