Nevoia de înţelepciune

Nicolae Dascălu, 28 Martie 2009

Auzim parcă din ce în ce mai rar în discursurile oficiale şi în comunicarea interumană din zilele noastre cuvântul înţelepciune. Se foloseşte doar în descrieri nostalgice ale antichităţii, este asociat mai degrabă cu vârsta a treia şi presupune mai mult rigiditate şi detaşare stoică, decât dinamism şi elan juvenil. În asemenea împrejurări, putem gândi că s-a produs, în timp, o schimbare de paradigmă: ori cuvântul în sine şi-a disipat sensurile originare în alte forme de expresie, mai directe şi mai precise, ori noţiunea însăşi nu mai este privită ca reprezentând un ideal demn de râvnit. Ori poate că nici una, nici alta.

Doar în bisericile noastre răsună zilnic, la sfintele slujbe, o chemare la trezvie şi cunoaştere: Înţelepciune, drepţi!; Înţelepciune, să luăm aminte!. Într-adevăr, biserica este lăcaşul înţelepciunii care coboară de sus. Regele Solomon nu a cerut în rugăciunea sa nici viaţă lungă pe pământ, nici bogăţie, nici stăpânire asupra vrăjmaşilor, dar a cerut Înţelepciunea. Şi Dumnezeu i-a înmulţit ceea ce el avea şi i-a dăruit şi ceea ce nu ceruse: Iată, Eu voi face după cuvântul tău; iată, Eu îţi dau minte înţeleaptă şi pricepută, cum nici unul n-a fost înaintea ta şi cum nici nu se va mai ridica după tine. Ba îţi voi da şi ceea ce tu n-ai cerut: bogăţie şi slavă, aşa încât nici unul dintre regi nu va fi asemenea ţie, în toate zilele vieţii tale (3 Regi 3, 12-13). Şi Domnul i-a dăruit vrednicia de a fi ctitorul primului templu din Ierusalim, casa slavei Sale. Era o altfel de înţelepciune decât cea adunată în cărţile sapienţiale ale egiptenilor, babilonienilor, chinezilor sau grecilor din vechime. Însă toate acele popoare ţineau la loc de cinste pe căutătorii de perle spirituale care încercau să unifice, într-un mod de viaţă sau într-o stare de spirit, cunoaşterea de sine, raporturile cu cerul şi pământul, întâlnirea de fiecare zi cu semenii şi cu necunoscutul.

Sfântul Pavel, „Apostolul Neamurilor“, pune ordine între graiurile înţelepţilor din locuri şi timpuri diferite, căci, prin călătoriile sale, le confruntă cu învăţătura Mântuitorului Hristos. Dacă în Evanghelie calea către cămara de nuntă se deschide numai fecioarelor celor înţelepte, care poartă untdelemn în vasele lor, în lumea de aici împărăţia cerurilor se pregăteşte doar printr-o anume înţelepciune, cea trecută prin Cruce către Înviere: Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră (1 Corinteni 2, 6).

Biserica creştină a cules din înţelepciunea iudaică şi din cea greco-romană acele raze de lumină care arătau către Hristos, iar unul dintre simbolurile peremptorii ale culturii antice îmbisericite este „Sfânta Sofia“, Catedrala Înţelepciunii divine, înălţată la Constantinopol. Şi prezenţa acestei sfinte ctitorii într-un univers religios necreştin arată că, de-a lungul veacurilor, înţelepciunea propovăduită de creştini coexistă cu celelalte tipuri de înţelepciune, mai vechi sau mai noi, unele revitalizate periodic de curentele umaniste, de mişcările moderniste sau postmoderniste. Pentru că persistă în timp dorinţa fiecărei generaţii de a înţelege viaţa şi de a intra în ea într-o figură proprie de trăire a sentimentului de a fi în lume. Nucleul clasicei înţelepciuni s-a fisurat sub presiunea timpului şi a grijilor, fragmentele mai mari sau mai mărunte pot fi regăsite în proiectele contemporane: strategii manageriale eficiente, leadership, dezvoltare personală, relaţii publice, formulări de coduri comportamentale şi definiri de maniere elegante sau nonconformiste.

Cu toate acestea, şi în perioada dominată de relativism ideologic şi revoluţionată de pluralism comportamental, omul de azi resimte dorinţa de certitudine atunci când este în căutare de noi forme şi mijloace de adaptare la o lume în permananentă schimbare. În universul uman deşertificat de tehnologie şi individualism, agitat şi zgomotos, nevoia de sens, de articulare şi echilibru între noi şi lumea exterioară rămâne mereu constantă, chiar dacă se camuflează prin năzuinţe şi idealuri exprimate în limbaje diferite.

Chemarea senină şi plină de speranţă: Înţelepciune, drepţi! răzbate din miezul Sfintei Liturghii până dincolo de zidurile bisericii. Pentru cine are urechi de auzit şi vrea să audă. Evanghelia mântuirii în Hristos potoleşte foamea de înţelepciune şi setea noastră de fericire.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!