„Noi avem piese care îndeamnă la credinţă, rugăciune şi meditaţie“

Bogdan Dărădan, 17 Ianuarie 2008

Pentru că tinerii de azi sunt speranţa zilei de mâine, am ales să vorbim în numărul de astăzi despre un tânăr care a fost înzestrat cu o voce deosebită. Numele său este Codruţ Croitoru, din Piteşti, student în anul II la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, secţia Compoziţie Jazz-Muzică Uşoară. Solist al trupei „The Crown“, Codruţ este un tânăr talentat şi ambiţios. Alături de colegii săi de trupă, Robert Sabotici, Radu Anghel şi Bogdan Moroşanu, a obţinut, până în prezent, trofeul Festivalului naţional „Iubire, bibelou de porţelan“, trofeul Cadet Rock Show, concurs organizat de Radio România Actualităţi, şi locul I în topul lui Titus Andrei.

  • Codruţ, când ai început să te apropii de muzică?

Povestea e destul de veche şi în ea se simte grija Lui faţă de mine şi de talentul meu. Părinţii mi-au povestit că mai întâi am învăţat să cânt şi apoi am învăţat să vorbesc, iar pe la vârsta de 5 ani am început să citesc din dragoste faţă de muzică. La vremea respectivă ascultam Bonnie Tyler, Kenny Rogers, Queen, Compact, Mircea Baniciu şi Valeriu Sterian. Am învăţat să citesc pentru că nu mai vroiam să îmi spună mama sau tata ce scrie pe coperţile discurilor de vinil.

  • Fan Compact, la 6 ani

    Care a fost primul tău concert la care ai luat parte ca spectator?

Era în 1993, prin martie parcă, aveam aproape 6 ani şi eram fan Compact. Tata când a auzit că vine formaţia Compact în Piteşti a vrut să îmi facă o bucurie şi m-a dus la acel concert. A fost primul concert din viaţa mea. Pentru urechiuşele mele de copil de 6 ani, sunetul era foarte puternic şi nu am rezistat prea mult înăuntru, dar am ieşit afară din sală şi am stat până la sfârşitul spectacolului, timp în care am cântat şi eu din toate puterile mele de copil. Acest lucru l-a impresionat pe şoferul formaţiei Compact, pentru că m-a dus după spectacol să vorbesc cu membrii trupei. Vă daţi seama cât de frumos a fost pentru mine, un copil de 6 ani, să stau şi să vorbesc cu cei pe care îi vedeam la televizor mereu şi îi ascultam non stop. Când mă gândesc la această amintire îmi dau şi lacrimile de emoţie pentru că atunci am dat mâna şi cu Teo Peter, care ne-a părăsit, din păcate, prea repede.

  • De-a lungul timpului, ai mai avut alte ocazii să îi întâlneşti pe interpreţii tăi favoriţi?

Da. A fost o fază destul de haioasă prin 1995, eram cu părinţii la mare şi am vrut să mergem la un concert Compact, dar cand am ajuns la Teatrul de Vară am aflat că nu mai sunt bilete......Din întâmplare a ieşit din sală toboşarul formaţiei care m-a recunoscut şi m-a ajutat să intru gratuit în sală.

  • De ce ai ales pianul ca instrument?

E un instrument care îţi solicită la maxim dexteritatea, simţul muzicii şi ritmul. În plus, ascult cu plăcere lucrările unor mari nume ale pianului precum: Mozart, Chopin sau Schubert. Legat de pian, îmi aduc aminte de examenul de admitere de la Şcoala de Arte şi Muzică „Dinu Lipatti“ din Piteşti. Eram prin clasa I, aveam 8 ani, iar profesorii examinatori m-au întrebat dacă ştiu vreun cântecel, iar eu le-am cântat toate piesele de la Compact. La un moment dat m-au întrerupt pentru că stătusem o oră în plus faţă de ceilalţi elevi. Astfel, din clasa I până în clasa a XII-a am studiat pianul cu doamna profesoară Sanda Popescu căreia îi mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat şi pentru că a avut răbdare cu mine. Şi dacă tot sunt la mulţumiri, vreau să-i mulţumesc străbunicii mele cu care am petrecut majoritatea timpului când eram mic şi străbunicului meu care mă ducea zilnic la plimbare şi la gradiniţă şi îmi suporta mofturile de copil. Cât despre bunicul, am numai cuvinte de laudă. Îmi aduc aminte că eram la ţară, la bunicul din partea mamei. Era prin 2001, şi se apropia Paştele. După ce am stat la masă, urma să plec la Piteşti, dar bunicul m-a oprit şi mi-a spus: „Să ai grijă de tine. Să ai noroc în viaţă şi să faci mereu ceea ce simţi. Să te zbaţi să îţi realizezi toate visele pentru că Dumnezeu ţi-a dat talent cu carul. Să înveţi să fii fericit, făcându-i pe alţii fericiţi“. Aveam doar 14 ani. Am plecat fără să înţeleg de ce îmi spunea toate acestea. Se pare că a simţit că va pleca dintre noi în curând. Peste câteva săptămâni avea să pornească în marea călătorie. Lui îi dedic tot ceea ce am făcut până acum. Îmi pare rău că nu a apucat să mă vadă pe scenă alături de formaţia din care fac parte.

  • Care este povestea trupei ,,The Crown“?

Eram în clasa a VIII-a, prin 2002. Urma examenul de capacitate şi totuşi gândul îmi era la muzică. La scurtă vreme am avut şansa să îl cunosc pe Robert Sabotici. Este un tip extraordinar şi un admirator al trupei Queen, ca şi mine. Acest lucru ne-a apropiat şi am început să ne gândim ce frumos ar fi dacă am avea şi noi concerte, dacă am avea propria noastră formaţie. Robert era pasionat de tobe şi s-a apucat să studieze singur acest instrument, iar eu mi-am luat rolul de vocalist şi de chitarist. În prezent, piesele „The Crown“ sunt compuse de mine, iar textele le facem împreună. Apoi, ni s-au alăturat Bogdan Moroşanu, care este cel mai gălăgios clăpar, în sensul bun al cuvântului, iar ultimul venit a fost Radu Anghel, cel care ţine basul în formaţia noastră.

  • „Formaţia noastră a realizat imnul naţional antidrog“

    Ce gen de muzică abordaţi?

Noi cântăm un rock melodios, pentru că vrem să arătăm că rockul nu înseamnă numai zgomot şi vrem să spargem idei preconcepute cum că toţi rockerii sunt atei, drogaţi şi huligani. Rockul anilor ’70-’80-’90 înseamnă melodie în primul rând. E adevărat că au apărut între timp şi genuri care agresează spiritul uman şi tot ce e mai frumos din om, dar asta nu e rockul adevărat. Rockul adevărat presupune un sunet plin, cu foarte multă melodie. Piesele noastre au teme de dragoste, teme sociale şi, drept dovadă, formaţia noastră a realizat imnul naţional antidrog, dar avem şi teme care îndeamnă la credinţă, spre rugăciune şi meditaţie. Aşa a apărut un colind compus de mine, pe versurile lui Robert, care se numeşte „O zi pe an“, şi tot noi am compus piesa „Nu suntem singuri“, piesă unde am avut ca baking vocal pe Bobiţă Nedelcu, un puşti de numai 10 ani. Piesa este de fapt o rugăciune, iar refrenul este destul de emoţionant: „Doamne, te rugăm să vii/ Nu ne părăsi/ Bucuria de-a trăi/ Ne-o vei oferi/ Nu ne părăsi“. O puteţi asculta pe ediţia electronică a ziarului.

  • Care este bilanţul reuşitelor voastre?

Până în prezent am avut şansa să cântăm în Sinaia, Vâlcea, Bucureşti, Piteşti, Costineşti şi Vama Veche şi am cântat într-un concert alături de Iris. Am avut şi o apariţie televizată în cadrul emisiunii „Taverna“ de pe TVR1, prezentată de Berti Barbera şi Iulian Vrabete (basistul formaţiei Holograf), singura emisiune din România destinată muzicii live. După această apariţie, la ceva vreme am fost aleşi să compunem şi să cântăm imnul de sărbători al postului Naţional TV, muzica fiind realizată de mine, iar textul de Robert, orchestraţia fiind, ca de obicei, făcută de toţi membrii formaţiei. În ultmele luni am investit toţi în visul nostru şi ne-am achiziţionat un studio de înregistrări. Astfel, cu studioul cumpărat şi cu piese cântate de aproape 6 ani de zile prin toate colţurile ţării, încercăm să ne pregătim de primul nostru album, care va apărea pe piaţă cel mai probabil în primăvara acestui an.

  • „Literatura creştină mă ajută să mă liniştesc“

    Care crezi că este scopul vieţii?

Eu cred că fiecare avem un rost aici, pe Pământ, o misiune dată de Dumnezeu. Asta este ceea ce cred, ceea ce simt în adâncul inimii mele. Scopul vieţii, după principiile mele, este să facem toate eforturile ca să sporim darurile primite de la Dumnezeu, pentru că de aceea ne-a creat atât de diferiţi, ca să conlucrăm, ca să fim într-o comuniune perfectă precum sunt celulele din corpul nostru. Ar fi absurd să vrem să fim toţi directori, doctori şi să le ştim pe toate, pentru că atunci nu am mai simţi nevoia să comunicăm. E ca şi când corpul uman ar vrea să fie alcătuit numai din mâini sau inimi. Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu şi ar trebui să comunicăm precum celulele din corpul uman.

  • Citeşti literatură creştină?

Da. Mă ajută să mă liniştesc, să îmi redobândesc liniştea sufletească. Chiar acum, de curând, am reuşit să fac rost de „Singur Ortodoxia“, lucrare care aparţine arhimadritului Arsenie Papacioc. Am mai citit până acum cărţi semnate de părintele Cleopa şi de părintele Teofil Părăian.

Ce spune părintele tău duhovnic despre muzica ta, despre munca ta?

Îmi spune să nu uit niciodată că fiecare notă pe care o compun sau pe care o cânt i-o datorez Lui Dumnezeu, care mi-a oferit această bucurie de a-i face pe alţii fericiţi prin ceea ce fac, prin ceea ce cânt.

  • Ai un loc al tău unde te reculegi?

Când mă simt apăsat, îmi place să mă refugiez la schitul din Trivale, din Piteşti. E o parte de rai acolo. Toamna sau iarna, locul are o magie aparte, o muzicalitate care te cheamă lăuntric. Locul e divin. Ca să ajungi la biserica cu hramul „Sfânta Treime“ din vârful dealului, trebuie urcate nişte trepte, semn că omul are multe de pătimit până ajunge la Dumnezeu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!