An omagial
„Noi însă trebuie să îi ajutăm pe cei bolnavi“

„Noi însă trebuie să îi ajutăm pe cei bolnavi“

Adrian Agachi, 31 Octombrie 2012

Nu doar Sfânta Scriptură cuprinde o serie de îndemnuri pentru îngrijirea celor bolnavi, ci şi numeroasele scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Bolnavii sunt consideraţi o responsabilitate pentru cei sănătoşi, iar îngrijirea lor constituie una dintre sarcinile principale atât ale clerului, cât şi ale credincioşilor.

Iubirea aproapelui îşi demonstrează o latură în îngrijirea celor bolnavi, iar acest aspect nu este trecut de vederea de autorii creştini importanţi încă din primele secole.

"Didahia celor Doisprezece Apostoli"

În cel mai vechi text creştin după textele nou-testamentare, "Didahia celor Doisprezece Apostoli", se spune la un moment dat: "Nu-ţi întinde mâinile când e să iei şi nu le strânge când e să dai [Deuteronom 15, 7; Ecclesiasticul 4, 31]. Dacă ai prin lucrul mâinilor tale, dă ca răscumpărare pentru păcatele tale. Să nu şovăi să dai, nici să nu murmuri că dai, căci vei cunoaşte Cine e Cel ce-ţi dă în schimb răsplată bună [Proverbe 19, 17]. Nu-ţi întoarce spatele de la cel lipsit [Ecclesiasticul 4, 5], şi să pui în comun cu fratele tău toate şi să nu spui că sunt ale tale; căci dacă veţi fi părtaşi în nemurire, cu atât mai mult în cele muritoare (s.n.)." ("Didahia celor Doisprezece Apostoli", III, 5-8, în: "Canonul Ortodoxiei", vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 567). Chiar dacă acest pasaj pare a fi centrat asupra milosteniei cu care fiecare creştin este dator faţă de ceilalţi, nu putem să nu considerăm că în cadrul acestei misiuni pastorale intrau şi cei bolnavi. Toată milostenia este privită drept o "răscumpărare pentru păcate". Orice păcat poate fi, aşadar, învins prin iubirea arătată aproapelui. Precizăm că aici este vorba despre o biruinţă, nu despre o iertare, care poate fi obţinută doar prin Taina Spovedaniei. De asemenea, autorul necunoscut al acestui document creştin de o valoare inestimabilă ne avertizează să nu protestăm atunci când facem milostenie, deoarece Dumnezeu este Cel care ne va răsplăti atunci când va veni momentul potrivit. Îngrijirea bolnavilor este o activitate adesea dificilă, care necesită o răbdare sporită şi multă nădejde în Dumnezeu că lucrurile se vor rezolva la un moment dat. Considerăm că principala problemă cu care se confruntă nu doar cei care lucrează în sistemul medical, ci şi cei care încearcă să îi ajute pe cei bolnavi prin mijloacele proprii (financiare, alimentare, de îngrijire fizică etc.) este nerăbdarea. Boala pare să nu se mai termine, bolnavul este adesea pretenţios, nervos, plin de anxietate sau angoasă, iar răbdarea personală pare să lipsească cu desăvârşire. Acest lucru apare însă atunci când ne punem toată nădejdea în propria persoană şi în posibilităţile noastre financiare, intelectuale sau fizice pentru a rezolva problema. Dacă am şti însă cât de puţin facem în realitate şi cât de mult plineşte Dumnezeu în locul nostru, atunci nu numai că am avea mai multă răbdare, dar şi bolnavul ar primi mai multă putere de refacere.

"Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement"

Într-un alt document important, dar al cărui autor a rămas necunoscut, "Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement", regăsim următorul îndemn: "Noi însă trebuie să îi ajutăm pe cei bolnavi, pe cei în primejdii şi pe cei care alunecă şi, pe cât este cu putinţă, prin îndemnul cuvântului să-i facem sănătoşi şi să-i izbăvim din moarte"; "căci nu cei tari, ci cei ce se simt rău au nevoie de doctor" [Matei 9, 12], pentru că nu este voinţa Tatălui ca să piară nici măcar unul singur dintre cei mici [Matei 18, 14]" ("Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement", XIV, 11, în "Canonul Ortodoxiei", vol. I, p. 613). Aşadar, cei bolnavi sunt puşi în aceeaşi categorie cu cei care se află în pericole sau care se îndreaptă către abisul păcatelor. Misiunea pastorală a Bisericii cuprinde, aşadar, nu doar persoane care au păcătuit, ci şi persoanele bolnave care au nevoie de ajutorul semenilor lor. Aici, ca şi în documentul prezentat anterior, nu se face o deosebire între lucrarea laicilor şi cea a clericilor în ceea ce priveşte îngrijirea bolnavilor. Nu este doar misiunea preoţilor sau a diaconilor să îi ajute pe cei bolnavi, ci şi a noastră, a credincioşilor. Însă, aşa cum vom observa în continuare, ierarhia Bisericii avea rolul exclusiv de a se ocupa de împărţirea aşa cum se cuvine a daniilor oferite de creştini pentru a împlini lipsa anumitor categorii de credincioşi (orfani, văduve, bolnavi etc.). Tot în acest document se precizează la un moment dat: "Ce-i de făcut însă dacă unii care nu sunt văduvi sau văduve au totuşi nevoie de ajutor din pricina sărăciei, a bolii sau a hrănirii copiilor? Trebuie să veghezi peste toţi şi să porţi de grijă de toţi. Căci cei care dau daniile nu le dau direct văduvelor, ci le aduc pur şi simplu, numindu-le daruri de bunăvoie, pentru ca tu, care îi ştii pe cei necăjiţi, să le împarţi din ele în chip strict ca un econom bun [I Petru 4, 10]" (Ibidem, p. 654). În acest pasaj ni se spune foarte clar că existau anumite danii făcute la biserică în special pentru văduve. Autorul necunoscut sfătuieşte episcopul locului să chivernisească aşa cum se cuvine aceste danii şi să le împartă inclusiv celor care sunt bolnavi sau săraci. Aşadar, aici intervine importanţa slujirii episcopale. Chiar dacă în document nu se menţionează vizita episcopului la persoanele bolnave, ea poate fi subînţeleasă. De asemenea, remarcăm aici importanţa administrativă pe care episcopul începuse să o aibă încă din primele secole creştine. Însă nu doar distribuirea donaţiilor era considerată importantă, ci şi menţionarea celor care făcuseră acest lucru. "Căci Dumnezeu îl cunoaşte pe cel ce l-a dat, chiar dacă este împărţit celor lipsiţi în absenţa sa şi el îşi are răsplata faptei bune, iar tu te vei fi numit fericit pentru economisirea lui cu conştiinţă bună. Spune-le însă şi cine e cel care l-a dat, ca să se roage pentru el cu numele lui" (Ibidem, p. 654). Aşadar, bolnavii sunt îndemnaţi cu acest prilej să se roage pentru cei care le-au făcut bine, ca răsplătire a lor. Acest obicei frumos s-a păstrat până în prezent. În realitate, nu se ştie de fapt cine oferă mai mult în acest caz, fie cel care face un bine donând o parte din veniturile sale sau stând la patul bolnavului şi ascultând plângerile acestuia, fie bolnavul care, prin rugăciunea sa către Dumnezeu, poate atrage un dar spiritual sau material mult mai bogat pentru cel care i-a făcut bine.

Din textele creştine ale primelor veacuri reiese că îngrijirea bolnavilor constituia una dintre activităţile de bază ale comunităţii creştine. Răbdarea era considerată virtutea cea mai importantă în cadrul acestui proces complex de îngrijire a celor aflaţi într-o suferinţă fizică acută. Creştinii erau îndemnaţi să viziteze şi să îi întărească pe cei bolnavi. În materialul următor vom detalia rolul special al ierarhiei bisericeşti în îngrijirea persoanelor bolnave şi vom evidenţia de asemenea integrarea pomenirii celor bolnavi în cadrul rugăciunilor Sfintei Liturghii.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!