Editorial
Noi, poporul lui Dumnezeu

Noi, poporul lui Dumnezeu

11 Iunie 2017

Există o rânduială în Biserică și în ceea ce privește cinstirea sfinților, care pur și simplu te dezarmează din orice încercare pe care o ai cu privire la stabilirea unor criterii, limite, etichete sau reguli. Și în acest caz se verifică acea convingere bazată pe experiența potrivit căreia felul în care Dumnezeu lucrează istoria și în care poporul dreptcredincios receptează accentele acesteia ne face să ne rușinăm de fiecare dată când credem că Dumnezeu nu mai are nici un secret pentru noi. Cu cât tindem să Îi etichetăm lucrarea, să Îl standardizăm, să Îl profesionalizăm, cu atât mai mult El ne face de rușine. Cu cât credem că încet-încet Îl citim, cu atât mai mult se complică lucrurile. Cu cât devenim din ce în ce mai convinși că L-am înțeles, cu atât mai mult ne trimite încercări de pe urma cărora putem afirma orice, numai că L-am înțeles pe Dumnezeu, nu.

Revenind la cinstirea sfinților, este uimitor și extrem de interesant de observat felul în care Biserica, inspirată fiind de lucrarea Duhului Sfânt, a rânduit ca aceștia să fie cinstiți în moduri diferite, care însă nu ierarhizează grăbit ceata lor în sfinți mai mult sau mai puțin importanți, așa cum probabil ne-am grăbi noi să o facem, chiar dacă nu la modul declarativ. Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel este precedată de o perioadă de post. Am putea să ne gândim că la fel ar fi trebuit să procedeze Biserica și în cazul altor Apostoli, măcar Sfântul Ioan Evanghelistul, dacă nu și alții. Dar nu este cazul. Sfântul Ioan, de la care păstrăm importante scrieri nou-testamentare, este prăznuit absolut obișnuit, adică nu are nici măcar o duminică închinată lui, așa cum este cazul Sfântului Grigorie Palama sau Sfântului Ioan Scărarul. Despre post, nici pomeneală. La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur, deși pomenit în majoritatea Sfintelor Liturghii, nu se bucură de o sărbătoare asemănătoare cumva celei a Sfântului Vasile cel Mare de la 1 ianuarie.

Toate aceste situații și multe alte asemenea care pot fi constatate cu ușurință de cititorii acestei publicații ne îndreptățesc poate să ridicăm întrebări precum De ce este posibil așa ceva?  sau Nu se face o nedreptate sfinților care nu se bucură de prăznuiri marcate prin post sau prin celebrări deosebite? sau Cine a putut încuviința o asemenea abordare? Este ea discriminatorie?  Un răspuns care să cuprindă problematica tuturor acestor întrebări s-ar putea referi la felul în care rânduiala lui Dumnezeu este citită și transpusă în practică. Cine o face? Poporul dreptcredincios, cler și credincioși deopotrivă, care funcționează ca un barometru și ca un receptor autentic al nuanțelor pe care le combină Cel de Sus. În virtutea vieții nemincinoase pe care o duce în raport cu Dumnezeu și a experienței existențiale și zilnice pe care o face cu El, acest popor, Biserica, a ales uneori să urmeze direcții sau să se manifeste altfel decât ar fi indicat datele unei situații. Iar această așezare indică fără doar și poate curajul pe care poporul îl are în a se raporta la Dumnezeu. Fără teamă, fără idei preconcepute, fără crispare.

Asta înseamnă că poporul binecredincios este încă viu.
Poporul credincios suntem noi toți. 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!