„Noi voim să ne mântuim dormind“

Petru Lazăr, 22 Februarie 2009

Avva Dorotei este unul dintre autorii patristici tradus în Filocalia românească în volumul al IX-lea. Acest părinte Dorotei s-a născut pe la începutul secolului al VI-lea, într-o familie distinsă, beneficiind de o educaţie temeinică. A intrat în monahism şi a petrecut 15 ani în aceeaşi mănăstire în care trăiau alţi doi monahi vestiţi, Varsanufie şi Ioan. După ce Ioan a trecut la Domnul, iar Varsanufie s-a închis în chilia sa, refuzând contactul cu exteriorul, avva (părintele) Dorotei a întemeiat o mănăstire proprie, nu departe de cea pe care o părăsise. În calitate de întemeietor al mănăstirii şi stareţ al ei, a ţinut monahilor din obşte un număr de „conferinţe“ duhovniceşti. În fragmentul ce urmează, avva Dorotei va aduce unele lămuriri duhovniceşti cu privire la cauza necazurilor, dar şi o perspectivă de sinteză asupra unei probleme care ne frământă pe toţi: Judecata de apoi.

Suferind eu de picioare şi îmbolnăvindu-mă din pricina lor, unii dintre fraţii care au venit să mă cerceteze m-au întrebat să le spun pricina bolii. Socotesc că ei urmăreau prin aceasta două lucruri: pe de o parte, să-mi aducă puţină mângâiere în inima mea, pe de alta, să-mi dea prilej să le grăiesc de folos. Dar fiindcă durerea nu-mi îngăduia să le grăiesc ceea ce voiam atunci, trebuie să ascultaţi acum despre aceasta. Căci istorisirea necazului este plăcută după trecerea lui. Pentru că şi pe mare când se stârneşte furtună toţi se află în necaz, dar după ce trece furtuna, toţi istorisesc cu bucurie cele întâmplate unii altora, desfătându-se cu ele.

Toate-s de la Dumnezeu

Deci bine este, fraţii mei, cum mereu vă spun, să punem fiecare lucru pe seama lui Dumnezeu şi să spunem că fără Dumnezeu nimic nu se întâmplă, ci fără îndoială, aşa cum ştie Dumnezeu că e bine şi de folos, aşa îl face, chiar dacă lucrul acela are în afară vreo pricină oarecare. De pildă, aş putea să spun că stomacul meu s-a îngreuiat pentru că am mâncat cu străinii şi m-am forţat puţin pe mine, pentru a-i mulţumi pe ei; şi aşa s-a produs o curgere în piciorul meu şi de aceea mi s-a pus în lucrare reumatismul. Dar aş putea da şi alte pricini. Căci nu-mi vor lipsi, dacă voiesc.

Dar cea mai sigură şi folositoare este mai degrabă aceasta, că aşa a ştiut şi Dumnezeu că e de folos sufletului meu şi de aceea s-a întâmplat. Căci nu e nimic din cele ce face Dumnezeu care să nu fie bun, ci toate sunt foarte bune. Deci nimeni nu trebuie să se întristeze pentru cea ce se întâmplă. Ci toate, cum am spus, să le pună pe seama purtării de grijă a lui Dumnezeu şi să se odihnească în acest gând.

De ce „sufletul meu doreşte moartea“?

Dar sunt unii care se îngreuiază de necazurile ce li se întâmplă, că sunt în stare să renunţe şi la viaţă şi ar muri cu plăcere ca să scape. Dar aceasta o pătimeşte cineva din lipsa de curaj şi din multă neştiinţă, necunoscând înfricoşătoarea strâmtorare ce urmează după ieşirea sufletului din trup.

E o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu, fraţilor, a fi noi în lumea aceasta. Dar noi, necunoscând cele de dincolo, socotim grele cele de aici. Şi nu este aşa. Nu ştiţi ce se zice în Gherontic? Un frate foarte lucrător a spus către un bătrân: „Sufletul meu doreşte moartea“. Şi-i spuse lui bătrânul: „O doreşte pentru că vrea să fugă de necaz şi nu ştie că necazul viitor e cu mult mai rău decât cel de aici“. Iar altul, la fel, a întrebat un bătrân: „De ce mă întristez din trândăvie, stând în chilia mea?“ Şi-i zise bătrânul: „Pentru că încă n-ai văzut nici odihna nădăjduită, nici chinurile ce vor fi. Căci dacă ai vedea acestea întocmai cum sunt, chiar de ar geme chilia ta de viermi, ca să te scufunzi în ei până la gât, ai răbda fără să te întristezi“.

Cum ne putem face o imagine despre iad

Dar noi voim să ne mântuim dormind, şi de aceea ne descurajăm în necazuri, când ar trebui mai degrabă să-i mulţumim lui Dumnezeu că suntem învredniciţi de El să fim necăjiţi aici, ca să aflăm acolo odihnă.

A spus şi Evagrie Ponticul că cel ce se roagă să-i vină ieşirea mai repede se aseamănă unui om care se roagă de lemnar să strice patul celui bolnav. Căci prin trupul acesta sufletul e distrat, uită puţin de patimi şi e mângâiat de ele: mănâncă, bea, doarme, se întreţine cu alţii, vieţuieşte cu cei iubiţi. Dar când iese din trup, sufletul rămâne singur cu patimile lui şi deci e şi chinuit pururi de ele, îndeletnicindu-se numai cu ele şi arzând sub tulburarea lor şi fiind sfârtecat de ele, încât nici nu-şi mai poate aduce aminte de Dumnezeu. Iar amintirea de Dumnezeu mângâie sufletul, cum se spune şi în psalmi: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit“ (Ps. 76, 4). Dar patimile nu-i îngăduie nici măcar aceasta.

Voiţi să aflaţi printr-o pildă ce este ceea ce spun? Să vină careva dintre voi să-l închid într-o chilie întunecoasă, să nu mănânce, să nu bea, să nu doarmă, să nu se întâlnească cu nimeni, să nu cânte psalmi, să nu se roage, nici să-şi amintească deloc de Dumnezeu numai trei zile. Şi va afla ce fac patimile cu el. Şi aceasta cât este încă aici. Cu cât mai mult nu se va întâmpla aceasta după ieşirea sufletului din trup şi după ce se va preda lor (patimilor), şi va fi singur cu ele?

Exteriorizarea iadului interior

Deci puteţi înţelege din cele de aici ce va avea să pătimească nenorocitul din partea lor şi ce necazuri va avea acolo. Căci când se arde cineva, nu ştie ce este ceea ce-l arde; ce foc şi ce lemne îi pricinuiesc arderea aceasta. Dar, dacă are cineva în trup un amestec de sucuri amare, nu-l arde însuşi acest amestec rău (n.r. arsuri gastrice) şi nu-l tulbură pe el totdeauna, şi nu-i necăjeşte viaţa?

Aşa este şi cu sufletul pătimaş. Nenorocitul e chinuit totdeauna de relele deprinderi din ele, având pururi amara amintire şi dureroasa îndeletnicire cu patimile care-l ard şi înfierbântă pururi. Şi pe lângă acestea, cine poate, fraţilor, să descrie locurile cele înfricoşătoare, trupurile acelea chinuite ce slujesc spre o astfel de suferinţă a sufletului, fără să se strice, apoi focul acela negrăit, întunericul, puterile acelea năpraznice, pedepsitoare, şi celelalte mii de mijloace chinuitoare câte s-au descris în chip felurit în dumnezeieştile Scripturi, toate pe măsura relei făptuiri a sufletelor şi a relelor lor amintiri?

Concurenţă duhovnicească

Precum sfinţii primesc anumite locuri luminoase şi o bucurie îngerească pe măsura bunei lor făptuiri, aşa şi păcătoşii primesc locuri întunecate, înceţoşate, pline de frică şi de spaimă, precum spun sfinţii. Căci ce este mai înfricoşător şi mai jalnic decât acele locuri în care sunt trimişi dracii? Şi ce este mai amarnic decât chinul la care sunt osândiţi? Dar şi păcătoşii se chinuiesc cu dracii înşişi. Precum zice: „Duceţi-vă de la Mine în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui“ (Matei 25, 41).

Dar ceea ce e mai înfricoşător e ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Chiar dacă n-ar curge un râu de foc şi chiar dacă n-ar sta de faţă îngerii înfricoşători, simplul fapt că unii dintre oameni sunt chemaţi la slavă şi cinste, iar alţii depărtaţi cu necinste, ca să nu vadă slava lui Dumnezeu, oare n-ar fi mai amar decât orice gheenă chinul ruşinii şi al necinstirii aceleia şi durerea de la astfel de bunătăţi?“

Ce amintiri vom duce cu noi?

Căci atunci însăşi mustrarea conştiinţei şi amintirea celor săvârşite, cum am spus mai sus, vor fi mai rele decât zeci de mii de pedepse negrăite. Fiindcă sufletele îşi vor aduce aminte de toate cele de aici, cum zic părinţii: de cuvinte, de fapte, de gânduri şi nu vor putea uita de nici una din acestea. Căci ceea ce se zice în psalm: „În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor“ (Ps. 145, 4), se zice de cele cu privire la bunurile lumii acesteia. Acestea pier odată cu ieşirea sufletului din trup şi de nimic din acestea nu-şi mai aduce aminte sau nu se mai îngrijeşte. Iar cele ce le-a făcut potrivit virtuţii sau patimii şi le aminteşte, şi nimic din ele nu se pierde. Dar şi de va fi folosit cuiva sau va fi fost folositor cuiva îşi va aminti pururi, ca şi cel căruia i-a folosit el sau de cel ce i-a fost folositor lui. La fel, îşi aduce pururi aminte de a fost vătămat de cineva sau de a vătămat pe cineva: şi de cel ce a fost vătămat de el, şi de cel ce a fost vătămat de el. Nimic, precum am zis, din cele ce a făcut în lumea aceasta nu pierde sufletul, ci de toate îşi aminteşte după ce iese din trup, ba chiar mai limpede, mai vădit, ca unul ce s-a izbăvit de trupul acesta pământesc.

De aceea, mereu vă spun: Sârguiţi-vă să îngrijiţi gânduri bune, ca pe ele să le aflaţi acolo. Căci cu ceea ce are cineva aici, cu aceea iese de aici şi aceea va avea acolo. Să ne îngrijim, să ne izbăvim de o astfel de strâmtorare, fraţilor! Să ne sârguim, şi Dumnezeu va face milă cu noi. Căci El este, cum se zice în psalmi: „Nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor ce sunt pe mare, departe“ (Psalm 30, 7). Cei de la marginea pământului sunt cei din cea mai de pe urmă răutate; iar cei de pe mare, departe, sunt cei din ultima necunoştinţă. Şi totuşi Hristos este nădejdea acestora.

(n.r. - titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!