Repere şi idei
Nostalgia Paradisului

Nostalgia Paradisului

Alexandru Pripon, 30 Mai 2013
Întoarcerea spre noi înşine, pătrunderea în străfundurile sufletului, acolo unde sălăşluieşte, ascuns, tot ceea ce ne caracterizează cu adevărat, şi descoperirea, într-un sipet de mult uitat, a chipului celor ce am fost şi al celor ce ar trebui să devenim ne înfăţişează nostalgia Paradisului. Nu un mijloc de a atinge serenitatea, nici o terapie miraculoasă, care să vindece înstrăinarea tulburată ce ne-a cuprins. Un început. Un pas spre virtute, prin înţelegerea adevărului de care am fost prea mult timp privaţi: suntem fiii lui Dumnezeu, meniţi îndumnezeirii. Iar ecoul privirii Lui părinteşti stăruie în noi, cu forţa nemărginirii pogorâte celest peste această vale a plângerii unde am ales să ne petrecem răgazul hărăzit vieţii pământeşti. Dar plănuim să îi descoperim adevărata valoare doar... atunci.
 
Atunci când prezentul va fi numit, pe bună dreptate, trecut, aşezându-şi glasul obosit în racla unde odihnesc vocile devenirii, atunci vom putea, probabil, să privim în urmă cu obiectivitate, apreciind la justa valoare eforturile noastre de a clădi o punte, sfidând orice lege a gravitaţiei, către eternitate. Cu toate că această acţiune va fi mai complicată, mai ingrată, mai chinuitoare decât am crede astăzi, căci ziua ieri lui mâine dedicată îşi va fi pierdut actualitatea, dar nu şi puterea, iar senzaţia că am săvârşit tot binele accesibil nouă va rămâne pregnantă, ascunzându-ne adevărul, determinându-ne să ne minţim, cu dezinvoltură, în continuare pe noi înşine.
 
Atunci când mâine - veşnic invocatul mâine - va deveni ieri, abia atunci vom fi tentaţi să îngropăm marasmul sofistic sub ruinele devenirii ratate, recunoscându-ne înfrângerea şi deplângându-ne asumata naivitate de a eluda eternitatea.
 
Clocotul existenţei ne desenează pe feţe, ca o mască, un zâmbet ironic. Îl purtăm prin lume, ascunzându-ne adevăratele sentimente, până când ajungem şi noi să credem că ne reprezintă. Îi adăugăm, ca accesorii, atitudini dispreţuitoare, glume cinice şi alte lucruri aparent simple şi moderne, dar cu un impact covârşitor asupra vieţii noastre, a tuturor. Cu un zâmbet ironic ne îndreptăm spre pieire, dar nu pentru că am sfida, cumva, devenirea ireversibil ratată - încăpăţânându-ne să păşim pe cărările involuţiei, pierdem mult mai mult decât am crede -, ci pentru că, urmare a mimetismului, credem încă, până în ultimul ceas, că acesta ne e rostul în viaţă.
 
Trăim pentru a muri. Iar imposibilitatea de a opri căderea ne determină să apelăm la cele mai bizare metode de a o amortiza, cumva. Şi, de la o generaţie la alta, ne este parcă tot mai greu să realizăm faptul că nemurirea întru fericire e adevăratul scop al existenţei noastre, nicidecum prelungirea clipei într-un iluzoriu statu-quo. Trăim pentru a muri, iar perspectiva ca astăzi să devină un firesc atunci ne înfioară. Căci aceasta ar presupune, desigur, scurgerea unui noian de nisip în clepsidra şi aşa prea puţin încăpătoare a vieţii noastre. Iar devenirea întru atunci va însemna că vom fi mult prea aproape de final. Adică tot ceea ce ne-am străduit să realizăm va fi, măcar pentru noi, lipsit de ciudata importanţă practică a comorilor folositoare, aparent, prin însăşi deţinerea lor.
 
Dincolo de noi şi de strădaniile noastre îndreptate adesea spre zădărnicie, strălucind neomenesc, în culorile aproape neştiute ale firii neîntinate, se află Raiul. Un loc şi o stare. Aşezat pe tărâmul identităţii regăsite, sub orizontul bunătăţii proniei divine, scăldat de izvorul deplinei înţelegeri. Dincolo de astăzi şi mâine se află atunci. Acel moment pe care îl hărăzim, conştient, întoarcerii la Dumnezeu, stingerii dorului aparent inexplicabil care sălăşluieşte în noi. Vindecării de înstrăinare şi poposirii definitive acolo unde ne este locul: întru noi înşine şi implicit, întru Duhul Sfânt.
 
Rămâne însă o singură problemă, insurmontabilă: departe de Biserică şi de împreună-lucrarea cu divinul pogorât către şi în uman, nu vom şti să contemplăm măcar îndumnezeirea, atâta timp cât ne este complet necunoscută. Căci existenţa paradisiacă nu este specifică unui moment, ci unei trăiri. Iar acea clipă arbitrar planificată pentru un final al vieţii ar trebui să se întindă pe parcursul întregii noastre existenţe. Altfel spus, atunci trebuie să fie astăzi, acum şi în orice moment pe care îl avem la dispoziţie pentru a deveni, pentru a ostoi nostalgia Paradisului, nu pentru a ne înstrăina. Pentru a gusta împlinirea, prin înţelegerea adevărului de care am fost prea mult timp departe: suntem fiii lui Dumnezeu, meniţi îndumnezeirii. Întotdeauna.
 

 


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!