Patristica
„Nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos“

„Nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos“

Adrian Agachi, 05 Septembrie 2010

"Omiliile duhovniceşti" atribuite Sfântului Macarie Egipteanul au reprezentat unul dintre cele mai utilizate manuscrise spirituale ale primelor zece veacuri creştine. Posedând o profundă conotaţie duhovnicească şi cuprinzând numeroase sfaturi utile pentru desfăşurarea vieţii ascetice, Omiliile au fost citite atât de părinţii pustiei, cât şi de creştinii râvnitori care aveau familii. Tema principală a acestor cuvântări este cea a rugăciunii şi a efectelor acesteia în viaţa spirituală a credincioşilor.

Deşi Omiliile au fost puse în seama Sfântului Macarie cel Mare, cercetările patrologilor moderni au demonstrat cu prisosinţă că acest aspect nu mai este de actualitate. Astfel, autorul acestui text patristic nu a trăit în Egipt şi nici nu s-a nevoit în lăcaşurile duhovniceşti ale acestei ţări. El a fost mai degrabă de origine siriană şi a activat între anii 370 şi 430.

O atribuire greşită

Cu toate acestea, cercetătorii moderni comit o eroare atunci când consideră că autorul era de provenienţă mesaliană. Înainte de a trece la analiza câtorva fragmente din operă, trebuie să lămurim la ce se referă această erezie mesaliană. În jurul anului 350, în regiunea Siriei, s-a dezvoltat această mişcare, numită a mesalienilor. Membrii grupării afirmau că, după Botez, demonii nu sunt izgoniţi din suflet, ci rămân în continuare acolo, iar pentru a-i îndepărta definitiv este nevoie să ne rugăm neîncetat. Ei ignorau ierarhia Bisericii, treceau cu vederea Sfintele Taine şi obişnuiau să ducă o existenţă mizeră, trăind doar din cerşit. Este imposibil ca autorul "Omiliilor duhovniceşti" să fie mesalian datorită unor motive foarte clare. În primul rând, el însuşi îi critică pe mesalieni pentru excesele săvârşite. În altă ordine de idei, deşi nu discută prea mult contribuţia Sfintelor Taine în viaţa creştinului, autorul se străduieşte să arate că acestea nu sunt lipsite de importanţă, aşa cum declarau mesalienii. Ceea ce i-a făcut pe cercetători să aibă o atitudine atât de critică faţă de această operă şi autorul ei este felul în care sunt descrise experienţele duhovniceşti. Pentru că mesalienii accentuau mult importanţa unirii sufletului cu Hristos în Duhul Sfânt s-a considerat că opera a fost scrisă într-un mediu eretic, de vreme ce se concentrează asupra aceleiaşi teme. Trebuie remarcat că unii patrologi au avut această atitudine şi faţă de Sfântul Diadoh al Foticeii, din acelaşi motiv. Ceea ce trebuie să înţelegem este că unirea sufletului nostru cu Hristos este o realitate şi nu este greşit să afirmăm acest lucru. Cu toate acestea, atât autorul acestor omilii, cât şi Sfântul Diadoh al Foticeii au respins opinia mesaliană conform căreia satana rămâne în inima noastră şi după săvârşirea Botezului. Ei au precizat că atacurile satanei vin din exterior, iar patimile, odată dezvoltate în noi, nu pot pătrunde în adâncul inimii noastre, ci doar o acoperă pe aceasta şi, implicit, harul care s-a sălăşluit încă de la Botez acolo. Satana nu ne poate cuceri niciodată inima, dar o poate întuneca.

Nu ne putem izbăvi prin noi înşine

Acesta este principalul motiv pentru care autorul Omiliilor (pe care îl vom numi de acum înainte Pseudo-Macarie, folosind precedentul pseudo pentru a indica faptul că nu este adevăratul Macarie cel Mare) decide să se concentreze asupra rugăciunii adevărate care ne izbăveşte de înfrângerea în ispite şi ne redescoperă darul oferit la Botez. Astfel, el îndeamnă la ferirea eficientă de păcate, prin propria voinţă, dar aminteşte că victoria ne poate fi oferită doar de Dumnezeu. Nu ne putem izbăvi prin noi înşine. "Într-adevăr, numai puterea divină poate dezrădăcina păcatul şi relele care îl urmează, pe când omului îi este imposibil să dezrădăcineze păcatul cu puterile sale. Datoria omului este să se opună, să se bată şi să se lupte cu păcatul, însă singurul care îl poate dezrădăcina este Dumnezeu. Pentru că, dacă omul ar fi putut face aceasta, ce nevoie mai era de venirea Domnului? Că după cum ochiul nu este capabil să vadă fără lumină, să vorbească cineva fără limbă, să audă fără urechi, să meargă fără picioare şi să lucreze fără mâini, tot aşa nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos, nici să intre în Împărăţia Cerurilor" (Pseudo-Macarie, Omilii duhovniceşti, col. PSB, vol. 34, trad. pr. prof. dr. Constantin Corniţescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 97). Mântuirea şi izbăvirea de păcate reprezintă o conlucrare între Dumnezeu şi om. Noi oferim propria noastră voinţă, iar Dumnezeu ne ajută să ne curăţim sufletele şi să progresăm pe calea mântuirii. Cu toate acestea, virtutea nu reprezintă doar abţinerea de la fapte, ci şi de la gândurile păcătoase. Fără abţinerea de la gândurile păcătoase este imposibil să scăpăm şi de fapte. Gândurile reprezintă rădăcinile patimilor şi până când acestea nu sunt dezrădăcinate nu putem să progresăm în cele duhovniceşti.

Multiplele feţe ale păcatului

De aceea, autorul recomandă să fim atenţi la feţele păcatelor, pentru că acestea sunt multiple şi ne înşală cu mare uşurinţă. Atunci când credem că am scăpat de păcat pentru că nu îl mai transformăm în faptă, ne înşelăm, pentru că el lucrează în continuare în noi, prin intermediul gândurilor. "Dacă zice cineva: Aşa cum se poate constata de oricine, nu desfrânez, nu stric casele oamenilor, nu sunt iubitor de arginţi, prin urmare sunt drept, se înşală socotind că a săvârşit tot (ceea ce este necesar pentru mântuire). Pentru că nu sunt doar trei feţe ale păcatului împotriva cărora să se asigure cineva, ci nenumărate. Ce este îngâmfarea, obrăznicia, ura, necredinţa, invidia, vicleşugul şi prefăcătoria? Oare nu trebuie să te lupţi şi împotriva acestora şi să te războieşti cu gândurile cele ascunse? După cum atunci când îţi intră un hoţ în casă te necăjeşti şi nu poţi fi fără grijă, ci începi a te lupta cu el, îl loveşti şi te loveşte, tot aşa trebuie să facă şi sufletul: să se împotrivească, să se lupte şi să răspundă la lovituri" (Omilii duhovniceşti, p. 97). Mulţi dintre noi credem că, dacă nu săvârşim păcatele cele mai grele şi evidente, precum adulterul, uciderea sau furtul, devenim brusc sfinţi. Lucrurile nu stau deloc aşa. În primul rând, chiar Sfânta Evanghelie ne contrazice destul de clar. Adulter nu se numeşte doar fapta, ci şi gândul. Ucidere nu este numită doar crima, ci şi mânia împotriva aproapelui. De asemenea, furtul nu se reduce doar la sustragerea de bunuri, ci şi la poftirea lucrurilor aproapelui în propria inimă. De aceea avem inimile necurate, chiar dacă în exterior nu facem aparent nimic rău. Dacă nu ne vom păzi însă cu mai mare atenţie, vom greşi mult mai mult în această privinţă, iar lucrurile cu care ne mândrim ne vor fi luate. Ni se va lua până şi "ce credem că avem". Vom ajunge să facem şi cu fapta păcatele pe care le săvârşeam înainte în minte. De aceea, autorul Omiliilor ne povăţuieşte să ne luptăm cu păcatele interioare, dacă vrem să fim desăvârşiţi, pentru că sunt mulţi cei care se abţin exterior de la cele rele, dar interior păcătuiesc mai rău decât îşi închipuie.

Ferirea de judecarea aproapelui - cale spre comuniune

Pentru a ne păstra o stare bună la rugăciune, este necesar să nu judecăm. Pentru a nu judeca trebuie să avem o gândire curată cu privire la aproapele, iar lucrul acesta se întâmplă rar. Avem nevoie să privim lucrul aproapelui cu gând bun, iar nu cu gând critic, aşa cum suntem învăţaţi de atâtea ori la lucru sau acasă. Încheiem cu acest sfat care ni se pare extraordinar în vederea realizării unei comuniuni eficiente între oameni. "Cel ce se roagă să nu judece pe cel ce lucrează pentru că nu se roagă; cel ce lucrează să nu judece pe cel ce se roagă, zicând că acela stă, iar el lucrează; iar cel ce slujeşte să nu judece pe alţii. Deci, fiecare, de face ceva, spre slava lui Dumnezeu să o facă. Cel ce citeşte să arate iubire şi bunăvoinţă faţă de cel ce se roagă, cugetând întru sine că şi pentru el se roagă; iar cel ce se roagă să gândească despre cel care lucrează, că fapta lui spre folosul tuturor se face" (pp. 96-97). Mai bine cugetăm la păcatele noastre decât la păcatele altuia...


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!