„Nu poţi să ai şcoală superdezvoltată, iar în jur să ai drumuri impracticabile“

28 Iulie 2007

▲ Raportul Comisiei prezidenţiale pentru educaţie şi cercetare, condusă de fostul ministru Mircea Miclea, a fost recent prezentat, motiv pentru cei implicaţi, cadre didactice sau factori decidenţi, să dezbată raportul şi propunerile pe care le face ▲ Despre acest raport, Camelia Gavrilă, inspector general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi (ISJ), consideră că are constatări de bun simţ, unele propuneri demne de luat în discuţie, dar că, pe alocuri, unele tuşe au fost îngroşate în mod voit, fiind urmărite şi efecte de ordin politic ▲ Cu toate acestea, raportul poate fi un punct de sprijin în elaborarea pachetului legislativ al învăţământului, care va fi supus discuţiei în această toamnă ▲

Raportul aminteşte de un decalaj faţă de ţările europene, în special faţă de fostele ţări comuniste. Ce s-a greşit în ultimii 17 ani, unde s-a pierdut startul?

Aş spune că raportul prezentat, dincolo de constatările relativ obiective şi dincolo de punctarea zonelor de criză şi a paradoxurilor din învăţământul românesc, conţine şi destul de multe exagerări şi hiperbolizări ale unor situaţii şi chiar adoptă pe alocuri un ton negativist, într-un fel desfiinţând elemente bune care, de-a lungul timpului, s-au construit în sistem. Motivele pentru sincopele din învăţământ ţin, pe de o parte, de dificultatea inerentă din perioada de tranziţie, trecerea de la un regim comunist totalitar la un regim democratic.

A mai apărut de-a lungul timpului şi tentaţia fiecărei guvernări şi fiecărui mandat de a schimba şi de a veni cu un plan educaţional propriu, întrerupând elementele pozitive adunate anterior, întrerupând o continuitate din schimbările din sistem, motiv pentru care am luat-o mereu de la capăt.

Un moment esenţial a fost anul 1995, când a apărut un prim raport şi s-a conturat o strategie de reformă cu sprijinul Băncii Mondiale, dar ceea ce era pus pe hârtie în â95 a devenit operaţional în â97 sub guvernarea Marga, o conducere pozitivă, extrem de vizionară, cu un curaj de a aborda radical învăţământul şi cu schimbări majore, care s-au petrecut la următoarele niveluri: curricular, plan de învăţământ, programe, manuale, ghiduri. Apoi, la nivel de formare a profesorilor, a cadrelor didactice, la nivel managerial, la nivelul standardelor ocupaţionale şi, evident, la nivel de infrastructură. Au fost atunci demarate schimbări, procese de reformare într-un ritm, aş spune, cam grăbit. Un element cu minus pentru perioada aceea a fost graba de a schimba, un curaj donquijotesc aproape, dar fără a avea timpul de a face corecţiile necesare, de a primi feed-back-ul şi de a ajunge cu reforma la firul ierbii, după o sintagmă des folosită, adică la profesor şi elev. Ar fi trebuit, în perioada 2000-2004, conducerea doamnei Andronescu să preia elementele de conţinut, elementele conceptuale extrem de bune şi cu foarte multe compatibilizări cu sistemul european, să fie făcute corecţiile necesare şi apoi continuate. În schimb, s-a mers pe alte principii, pe alte tendinţe. Aceste întreruperi sigur că sunt nefaste.

Vina nu poate sta numai în zona educaţiei, numai în zona şcolii

Pe de altă parte, dacă ne gândim la aspectul infrastructură, şcoala românească nu a mai beneficiat, până anul trecut, de o finanţare adecvată. Au fost mici intervenţii, fie că am vorbit de salariile cadrelor didactice, fie că am vorbit de reparaţii, reabilitări, de mici dotări, dar toate au fost secvenţial făcute pentru că procentul din PIB era total nesatisfăcător. Vina nu poate sta numai în zona educaţiei, numai în zona şcolii, în zona decidenţilor din Ministerul Educaţiei, ci ţine şi de macrosistem, de viziunea politică la nivel macrosocial. În 2006 a fost pentru prima dată când a fost o finanţare adecvată, care a determinat mutaţii semnificative, îmbunătăţirea condiţiilor materiale, dotarea adecvată, în 2007 continuă acest fenomen. Dacă este să facem o cronologie, ar mai fi de menţionat perioada 1999 - 2000, când a trecut în proprietatea consiliilor locale tot ce însemna patrimoniu al învăţământului, din momentul acela

s-a realizat un prim pas în descentralizare.

În raport s-a menţionat că învăţământul românesc este nerelevant faţă de economia viitorului.

Este o constatare în mare parte corectă, sunt multe profesii în care se pregătesc elevii şi studenţii cu puţină relevanţă pe piaţa muncii. Fie că meseria pare interesantă pentru că facultatea respectivă este căutată în Occident sau e modernă, fie că sună promiţător, se şcolarizează tineri fără a avea siguranţa că vor găsi un loc pe piaţa muncii. De aceea sunt foarte importante parteneriatele locale între şcoală, instituţie de învăţământ, pe de o parte, şi agenţi economici, Direcţia Muncii, AJOF, alte instituţii, pe de altă parte, care pot să dea un semnal asupra tendinţelor de pe piaţa muncii. Aş mai spune un aspect aici, pentru a arăta că raportul nu este corect în totalitatea lui, au fost schimbări majore în învăţământul profesional tehnic, au existat reforme masive coordonate de centrul de dezvoltare a învăţământului profesional şi tehnic aflat în subordinea Ministerului Educaţiei, programele PHARE au fost o experienţă pe acest domeniu, în sensul că s-au făcut dotări, s-a făcut pregătirea profesorilor, a directorilor, au fost adaptate curricular programe la cerinţele din învăţământul european, au existat asemenea relaţionări. La acest moment, planul de şcolarizare se stabileşte în acord cu partenerii noştri sociali, în CLD-urile locale (Consiliul Local de Dezvoltare, n.r.) şi pe baza planului regional de dezvoltare PRAI, PLAI, care înseamnă plan local de dezvoltare, şi PAS, care este planul de acţiune al şcolii. Deci mergem din aproape în aproape, de la regiune la localitate, sau judeţ şi la şcoala propriu-zisă, fiecare are un specific. Observăm o tendinţă de scădere a cererii pentru unele meserii, o tendinţă gradată, pentru că orizontul este 2013, asemenea planuri nu se pot face de la un an la altul, învăţământul trebuie să pregătească şi mecanici şi constructori şi electronişti, deci trebuie să ai o forţă de muncă pregătită pentru că nu avem o economie planificată prin care să fim siguri că va cere şi în 2013 tot numai constructori şi nu va cere mecanici.

Se mai vorbeşte despre un sistem de învăţământ inechitabil, elevii din mediul rural ajung la un liceu doar în proporţie de 24,54%. Învăţământul rural are parte de o bază materială de secol XIX, iar resursa umană îmbătrâneşte, se mai arată în raport.

Învăţământul rural a fost de-a lungul timpului o problemă majoră a sistemului educaţional pentru că şcolile de la sate nu au cunoscut acelaşi ritm de dezvoltare ca şcolile din oraşe. Problema este însă că şcoala este integrată într-un sistem social şi economic, că aparţine unei zone, nu poţi să ai o şcoală superdezvoltată, iar în jur să ai drumuri impracticabile, să fie o primărie indiferentă faţă de problemele şcolii sau să fie un mediu economic aproape inexistent. Lucrurile se corelează! În condiţiile actuale exsită programe şi e nedrept că raportul nu le menţionează, e programul PIR, programul pentru învăţământ rural, care a abordat probleme complexe. Acest program a intenţionat formarea profesorilor în totalitate din şcolile din mediul rural, s-a derulat pe 4-5 ani, se va termina la sfârştul anului 2008. Au fost grupate pe zone comunele din Iaşi, mentorii au fost la faţa locului, au pregătit pe modul de pedagogie, pe didactic, pe metode moderne de predare. Ideea a fost de a duce formatorul în şcoală, pentru a pregăti cadrul didactic, fiind mult mai uşor şi mult mai la îndemână decât a transporta în oraşul capitală de judeţ un număr foarte mare de cadre didactice din tot judeţul. De asemenea, au fost dotate cu planşe, materiale didactice, hărţi, atlase, cărţi, toate şcolile respective, s-a iniţiat proiectul de granturi şi au fost învăţate şcolile, precum şi elevii să facă proiecte, au gestionat apoi o sumă punând în practică acele proiecte, s-au făcut intervenţii pe zonele de instalaţii sanitare, termice, electrice, o minimă abordare a şcolilor din punctul de vedere al reabilitării şi ar mai fi şi pregătirea cadrelor didactice necalificate cu programul acesta prin ID (învăţământ la distanţă), finanţat pentru cei care lucrau în sistem şi care doreau să îşi continue studiile sau pentru cei care doreau o reconversie în situaţia în care disciplina lor era mai puţin prezentăm în planul de învăţământ. Acest program a încercat să suplinească unele carenţe în sistemul din zona rurală. Sigur că nu e destul, că am putea adăuga ce se face acum printr-o amplă etapă de reconstrucţie a şcolilor din rural. Nu există comună în Iaşi în care să nu fie alocate fonduri pe un proiect sau altul pentru îmbunătăţirea condiţiilor din şcoală. Există şi un proiect amplu de dotare a şcolilor pe laboratoare, pe săli de sport şi materiale sportive, biblioteci, cărţile pentru copii de lectură, materiale informaţionale. Mai avem o licitaţie în octombrie şi terminăm informatizarea şcolilor.

Ciclu primar cu doi învăţători

Raportul propune un învăţământ de 13 ani şi o şcolarizare obligatorie până la 16 ani şi desfiinţarea SAM-urilor, trei tipuri de liceu, teoretic, vocaţional şi tehnic.

Nu sunt nişte noutăţi, pe acest sistem s-a lucrat în minister, a existat viziunea aceasta, a fost la un moment dat un plan prezentat şi în timpul ministrului Hărdău, era ca propunere care trebuia supusă dezbaterii publice. Problema învăţământului de zece ani trebuie rezolvată pentru că aceasta este regula cam peste tot, în toate sistemele educaţionale ale Uniunii Europene. Se rezolvă, într-adevăr, cu o clasă pregătitoare sau clasă de adaptare, apoi cei 4 ani de şcoală primară, cinci ani de gimnaziu şi trei-patru ani de liceu.

Mi se pare mult 13 ani, înseamnă costuri foarte numeroase, s-ar putea rămâne şi cu varianta actuală cu 12 ani de şcoală din care trei ani de liceu. Trebuie rezolvată problema cine predă la clasa pregătitoare, învăţători sau educatoare, probabil că vor fi învăţători. Oricum, învăţământul primar ar trebui abordat pe cicluri curriculare cu învăţători diferiţi, pe primii doi-trei ani un învăţător, apoi schimbat învăţătorul, pentru că aşa se practică şi în Occident, este o specializare pe cicluri diferite.

O altă problemă ar fi cea a spaţiilor din şcolile generale, fie că sunt din mediul urban, fie că sunt din mediu rural, în momentul în care se pune problema de a şcolariza elevul cinci ani în gimnaziu şi atunci e nevoie de săli, de profesori, de norme în plus, în timp ce alte norme se vor pierde din învăţământul liceal, va fi o anumită mişcare în zona cadrelor didactice, dar în fond elevul este beneficiarul, subiectul educaţiei, el este centrul de interes, celelalte chestiuni sunt adiacente, ele pot fi gândite. Dar ca să lansezi o propunere, ea trebuie să se regăsească şi pe anumite planuri tactice foarte bine documentate.

Admitere la liceele cele mai solicitate

O altă propunere se referă şi la un sistem de evaluare obligatorie a elevilor, la nivel naţional, inclusiv la ciclul primar.

Ideea este că periodic elevii trebuie evaluaţi, nu atât pentru admitere, cât pentru a vedea care sunt rezultatele sistemului şi dacă sunt atinşi parametrii de specialitate, indicatorii de calitate. Este un feed-back pe care îl primeşte ministerul ca strateg al sistemului educaţional şi pentru a vedea ceea ce trebuie reglat în sistem. Acesta ar fi sensul unei evaluări masive, la nivel naţional la clasele primare. La ieşirea din învăţământul obligatoriu se face o astfel de evaluare, dar trebuie să se dea şi un certificat elevului respectiv, însă rezultatul la acest examen nu ar trebui să conteze pentru opţiunea sa viitoare, de aceea şi în discuţiile cu inspectorii generali s-a ajuns la concluzia că ar fi mai bine ca la şcolile unde sunt mai multe solicitări să se poată introduce o admitere, pe un obiect specific profilului respectiv, la mate-info să fie un examen la matematică, la filologie să fie un examen la limba română sau o testare la o limbă străină, în funcţie de profilul liceului să fie o testare din timp. Ar trebui să circule pliante, broşuri care să prezinte cultura specifică a şcolii, educaţia care se face acolo.

Până la doi ani, copilul ar trebui să stea în mediul familial

Educaţia timpurie apare şi în acest raport ca fiind o prioritate. Dacă s-ar pune în practică, educatoarele ar putea să preia copii de la creşă?

Aici am o rezervă, mă îndoiesc de faptul că educaţia poate să înceapă atât de devreme, între 0 şi 2 ani copilul trebuie să stea în mediul familial, să beneficieze de atenţia mamei, de altfel există şi cei doi ani de concediu care se acordă ca o formă de preocupare socială faţă de această perioadă, pentru dezvoltarea copilului, care înseamnă, sigur, şi elemente de educaţie rudimentară. De la trei ani se poate vorbi de o educaţie timpurie, care să fie derulată într-o formă de grădiniţă, fără a include elemente mai complexe, se pune accentul pe comportare, socializare a copilului, se pot găsi programe, care să fie adaptabile pentru această perioadă.

SAM-urile pot fi desfiinţate, iar meseriile se pot învăţa după clasa a X-a

Din chestiunile ridicate referitoare la învăţământul tehnic şi şcoala de arte şi meserii sunt întru totul de acord cu ideea că, în general, SAM-ul este o soluţie de rezolvare a eşecului, nici elevii nu vin de prima dată acolo, încearcă prima dată pe liceu, apoi optează pentru SAM. De dorit ar fi ca o meserie să fie o primă opţiune, ca rezultat al unei vocaţii, ca dorinţă de realizare în meseria respectivă. Mai există o problemă de mentalitate în societatea românească, toţi copiii trebuie să meargă la liceu şi după aceea să meargă la facultate! Trebuie să înţeleagă părinţii că unii sunt potriviţi pentru ruta academică, alţii sunt potriviţi pentru practicarea unei meserii, la fel de onorantă, dacă este făcută bine.

Aşadar, sunteţi de acord cu desfiinţarea SAM-urilor.

Este o idee desfiinţarea SAM-urilor pe clasa a IX-a şi a X-a şi să existe opţiunea pentru o şcoală profesională, dar după terminarea învăţământului obligatoriu, ceea ce mi se pare de bun simţ, este şi o vârstă mai matură la care poţi să alegi ceea ce urmează după învăţământul post-obligatoriu, apoi nu are sens să amesteci învăţământul obligatoriu, care înseamnă o viziune, o cultură generală, cu un învăţământ profesional, care este deja o formă de specizalizare.

Reforma curriculară, un subiect prea puţin abordat

Care ar mai fi observaţiile pe care doriţi să le faceţi referitoare la raportul comisiei Miclea?

Cred că, în primul rând, raportul conţine multe elemente reale, adevărate dar plasate într-o tentă îngroşată cu evidentă tentă politică urmărită. În al doilea rând, raportul este un semnal pe care preşedinţia îl dă corelat cu strategiile din minister şi, evident, cu ceea se confirmă şi prin dezbatere publică şi intervenţiile grupurilor avizate, care trebuie să gândească un sistem unitar şi coerent cu toate schimbările. Nu poţi disocia structura reţelei de învăţământ de formarea cadrelor didactice, de evaluarea instituţională, de reformarea curriculară. Foarte puţin se vorbeşte de această reformă, avem tendinţa, datorită lipsurilor pe care le-a avut învăţământul în ceea ce priveşte infrastructura, să considerăm că s-au rezolvat problemele, dacă au fost îmbunătăţite aceste condiţii, că dacă am adus calculatoare, am rezolvat problema educaţiei. Fals! Lucrul cu copilul, cu tânărul înseamnă apropiere, înţelegere, personalizarea demersului educativ.

În ce măsură va fi luat în discuţie acest raport la elaborarea pachetului legislativ în domeniul educaţiei?

Cred că sunt lucruri care erau de bun simţ şi cunoscute, nu erau lucruri prezentate în premieră, erau luate în seamă de cei care lucrau la minister. Cred că mai sunt şi alte probleme prezentate de specialişti, cred că din acest raport şi din rapoartele pe diferite secţiuni ale ministerului poate rezulta o viziune pedagogică, o filosofie a educaţiei de integrat în următoarele pachete legislative.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!