Biserică şi societate
Nu putem trăi în locul celuilalt

Nu putem trăi în locul celuilalt

Andreea Hefco, 07 August 2012

Legile sistemice sunt la fel de simple ca şi legile naturale. Psihoterapeutul de renume Bert Hellinger a redescoperit cum o multitudine de dificultăţi personale, relaţionale, fizice au rădăcini în ignorarea ordinii naturale a lucrurilor, a ordinii naturale a iubirii. Una dintre aceste legi este cea a apartenenţei.

Pentru a aparţine grupului, copilul face orice. Apartenenţa îi este mai scumpă decât propria fericire şi viaţă. Pentru a aparţine grupului, mulţi oameni îşi sacrifică viaţa spre binele semenilor lor. Uneori, cu scopul apartenenţei, unii formulează fraze în forul lor interior. De exemplu i se adresează tatălui mort, mamei sau surorii moarte, spunând: "te urmez". O mare iubire stă în spatele acestui fapt. Dar o iubire care duce la moarte. La fel, când un copil observă că mama sau tatăl lui doresc să moară, îşi spune în sinea lui: "voi muri eu în locul tău". Atunci e posibil să moară sau să devină bolnav. Se observă asta în cazul anorexiei. Bulimicul îşi spune în sinea lui: "decât să dispari tu, mai bine eu". La cine se referă? La iubitul lui tată. De regulă se întâmplă aşa. Cei mai mulţi bulimici sunt bolnavi pentru tatăl lor. Aceasta este iubire. Ea izvorăşte din conştiinţă.

Conştiinţa colectivă nu admite nici o excludere

E vorba aici de o nevoie izvorâtă din conştiinţă. Pe de o parte, ea aduce un fel de fericire, pe de altă parte, nu este în acord cu viaţa. Dar fericirea supremă este în acord cu viaţa.

Există însă - iar asta este o idee fundamentală - două feluri de conştiinţă, una de suprafaţă şi una subterană, ascunsă. Cea de-a doua este ignorată frecvent în cultura noastră. Este vorba de o conştiinţă arhaică. Este cea mai veche, primordială în raport cu conştiinţa pe care o simţim ca individuală. Ea este o conştiinţă de grup totodată şi urmăreşte ca anumite legi din interiorul grupului să fie respectate. Prima dintre aceste legi afirmă: conştiinţa colectivă nu admite nici o excludere. Prin judecata morală îi excludem pe alţii întrucât ne simţim mai buni ca ei. Pentru conştiinţa colectivă nu există aşa ceva. Toţi cei care aparţin grupului au acelaşi drept de apartenenţă. E vorba de o lege implacabilă a acestei conştiinţe. Aveţi acum în faţa ochilor hoarda preistorică şi oamenii care trăiau în interiorul ei. Ar fi putut aceştia să excludă pe cineva? Era de conceput aşa ceva? Conştiinţa colectivă e cea care i-a strâns laolaltă. Nimeni nu putea fi exclus. Ar fi fost cel mai rău lucru trăit de acea hoardă. Nimănui nu i-a trecut prin minte aşa ceva. Toţi, fără excepţie, au aparţinut hoardei.

Toţi cei care intră ultimii în grup sunt ultimii din orice perspectivă

Această conştiinţă acţionează şi în noi, cu precădere în mod inconştient. În ce fel acţionează ea? Dacă exclud pe cineva din inima mea, devin ca el, exact aşa ca el. În mod inevitabil cineva din grup îl va reprezenta ulterior pe cel exclus, prin identificare cu el şi fără a fi conştient de aceasta. Aici apare încurcătura sistemică. Ea provine din această conştiinţă arhaică. Conştiinţa arhaică mai ascultă de o a doua lege fundamentală: toţi cei care intră ultimii în grup sunt ultimii din orice perspectivă. Asta înseamnă că cei mai vechi au un ascendent asupra celor mai noi, au prioritate. Din acest motiv, cineva intrat mai de curând în grup nu va prelua nimic din ceea ce revine unui membru mai vechi. Orice încălcare a acestei legi este sancţionată cu asprime, pedeapsa fiind nefericirea, încălcarea acestei legi duce la nefericire. Când cineva spune: "Te urmez", păcătuieşte împotriva acestei legi. Când cineva afirmă: "Preiau eu asta pentru tine", încalcă această lege. Dar face asta călăuzit de o conştiinţă morală bună. E straniu că aceste două conştiinţe se împotrivesc una alteia.

Când obţinem fericirea? Atunci când dăm întâietate conştiinţei arhaice, colective. Urmând-o intrăm în legătură cu mult mai mulţi oameni.

Toate tragediile, inclusiv cele familiale, apar atunci când o persoană născută ulterior, cu o conştiinţă bună, preia pentru sine ceva ce nu-i corespunde, de la o persoană născută anterior. De exemplu atunci când o răzbună sau vrea să întreprindă ceva în locul ei. Toate tragediile sfârşesc prin căderea eroului, cu toate că acesta avea o conştiinţă bună şi a acţionat din iubire. Astfel, fericirea înseamnă mai mult decât sentimentul nevinovăţiei. Mult mai mult. Înseamnă o realizare a sufletului care înţelege. (După Bert Hellinger "Fericirea care durează". Colecţia Constelaţii Sistemice. Bucureşti, 2010)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!