Actualitate religioasă
Foto: Mihnea Păduraru

„Nu vreau altceva decât să-mi văd mama”

Raluca Brodner, 30 Ianuarie 2017

Când avea 11 luni, a fost abandonată, la o scară de bloc, de cea care i-a dat naştere. A crescut în mai multe centre de plasament, mai întâi în Caransebeş, apoi în Bucureşti. Alexandra Ionescu este unul din sutele de tineri români nedoriţi de propriii părinţi. Cu toate acestea, ea tânjeşte, ca un copil, după propria mama. A iertat-o şi cea mai mare dorinţă a ei este să o cunoască.

„Nu vreau altceva în viaţa asta decât să-mi văd mama. Nu-mi doresc averi, că banii nu aduc fericirea. Aş fi fericită să o cunosc pe mama mea”, mărturiseşte cu o emoţie copleşitoare Alexandra Ionescu, o tânără de 29 de ani, în pieptul căreia zace un dor nestins după fiinţa care a adus-o pe lume.

De 8 ani trăieşte într-un centru social, în care şi-a câştigat un nume bun printre colegi datorită felului paşnic de a fi şi a calităţilor umane de care dă dovadă. Deşi nu se bucură de o sănătate de fier, Alexandra are grijă de o colegă bolnavă de cancer, ultimul stadiu. Spre deosebire de copiii crescuţi într-o familie, tânăra nu a avut parte de o educaţie solidă, inspirată de principii sănătoase. Singură a trebuit să distingă binele de rău. În afară de Ileana, prietena ei cea mai bună, care o sprijină material din când în când, Alexandra nu are pe nimeni. Nici măcar un singur om care să-i fie alături la bine sau la greu. Mai mult greu decât bine, deoarece până acum existenţa i-a fost un şir lung de experienţe neplăcute. „Nu am nici o amintire frumoasă”, răspunde fără nici o îndoială tânăra.

Singura licărire a trecutului cu care se hrăneşte şi astăzi este vizita unei doamne, chiar de ziua ei, pe 15 iunie, când era foarte mică. Era o femeie brunetă, slăbuţă şi tânără, care i-a lăsat o fotografie, un căluţ şi o vestă. Atât. Nici până în ziua de astăzi nu a aflat cine este misterioasa apariţie.

Dacă ar fi să aştern pe hârtie cei 29 de ani ai Alexandrei, toată povestea ar încăpea într-un carneţel de buzunar. Lipsurile, lacrimile, dorul, golul sufletesc ar fi sentimentele preponderente ale acestor file inspirate din viaţa orfelinei. Cu noduri în gât, fata repetă sacadat: „Dintotdeauna mi-am dorit să o cunosc pe mama, fiinţa care mi-a dat viaţă, şi pe care am iertat-o că m-a lăsat a nimănui, la o scară de bloc, pe strada Oţelarilor, în anul 1988, la ora 17:30. Datele acestea le ştiu din nişte hârtii pe care le am de la primul orfelinat. În dreptul părinţilor mei apare câte o linie. E dureros! Nici măcar numele lor nu le ştiu. Aş vrea ca mama mea să ştie că am iertat-o. Nu o judec, fiindcă sunt prea mică în comparaţie cu ea”.

Alexandrei îi place să meargă la biserică. Participarea la sfintele slujbe este una din activităţile ei favorite. Aici îşi reîntâlneşte cunoştinţele şi se bucură de atenţia şi micile daruri pe care acestea i le oferă: „Din pensia mea de handicap de 272 de lei, pe care o dau toată la căminul în care stau, nu îmi mai rămâne nimic. Oamenii de la biserică mă mai ajută cu una, alta. Din ce primesc dau şi la alţii. Atât cât pot, muncesc. Ţin să îmi câştig cinstit bucata de pâine. Merg pe drumul lui Dumnezeu, că aşa am văzut eu că e bine. Sunt o luptătoare şi voi fi o luptătoare în continuare”.

Printre gândurile pe care mi le împărtăşeşte nu uită să amintească iarăşi de dorinţa care o frământă: „Cine ştie, poate o să citească aceste rânduri, aşa că vreau să-i spun: «Mamă dragă, te-am iertat că m-ai lăsat. Eu te iubesc în continuare. Te rog să mă iei acasă cât mai repede. Te aştept!».”

Alexandra Ionescu poate fi contactată la numărul de telefon: 0733807139.


Galerie foto:

0733807139
 
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!