Theologica
Numai murind trăim!

Numai murind trăim!

Pr. Prof. Dr. John Behr, 30 Aprilie 2017

Sfintele Paști au venit: ar trebui să reflectăm încă o dată la acest punct crucial al credinței noastre, să ne îndreptăm din nou pe noi înșine prin perspectiva pe care sărbătoarea ne-o oferă și să pătrundem în taina ei. Prin moartea Lui, prin libera Lui dăruire de sine din dragoste pentru noi, Hristos a desființat moartea și ne-a dăruit viață. Spunem aceste lucruri atât de des, încât de multe ori înțelegerea și simțirea noastră se tocesc și astfel trecem cu vederea lucrarea lor asupra noastră.

Murind ca ființă umană, Hristos ne-a arătat cum este să fii cu adevărat dumnezeiesc: Domnie manifestată în slujire, putere în slăbiciune, înțelepciune în nebunie. Dacă ne-ar fi arătat cum este să fii dumnezeiesc în oricare alt fel (acționând, spre exemplu, ca un dumnezeu supraomenesc), nu am fi putut avea nici o părtășie cu El și cu lucrarea Lui. Cert este că noi toți vom muri, fie că ne place sau nu. Singura întrebare este următoarea: Cum vom muri? Agățându-ne de tot ceea ce credem noi că ne aparține, de viața și de posesiile noastre, de statutul sau de meritul nostru? Sau urmându-L pe drumul Său către Golgota, renunțând la viața noastră din dragoste pentru El și pentru cei de lângă noi? Trăind și totuși fiind pe moarte, sau murind pentru a trăi?

Hristos odihnește în suferințele noastre

Prin felul lui de a acționa, prin sângele Lui vărsat și Trupul Său frânt, Hristos ne-a chemat să fim Biserica Lui. Ne place să folosim limbajul Bisericii triumfătoare, Trupul slăvit, care are misiunea de a aduce întreaga lume în turma sa și să facă astfel vădită Îm­părăția lui Dumnezeu pe pământ. Într-adevăr, aceasta este misiunea noastră: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

Nu trebuie să uităm însă că slava acestui Trup este una care poate fi văzută doar de aceia a căror vedere a fost deprinsă să privească Crucea și să-L vadă pe Domnul Slavei. Potrivit cuvintelor Sfântului Atanasie, cu cât Domnul este mai persecutat și mai umilit, cu atât slava și dumnezeirea Sa se fac mai vădite... celor care au ochi să vadă. Și continuă, spunând că este posibil ca El să trăiască în aceia care acum constituie Trupul Său, în aceia care îmbrățișează credința în Cruce și se supun de bunăvoie morții.

Una ca aceștia a fost și Blandina, o tânără sclavă - în lumea antică, întruchiparea slăbiciunii - care, pentru credința ei crești­nă, a fost atârnată de un stâlp pentru a fi mâncată de fiarele sălbatice. Spectatorii din tribune au văzut doar un alt aparent nechibzuit sărman murind pentru divertismentul lor, însă cei care au luptat alături de ea în arenă „au văzut sub înfățișarea surorii lor pe Cel care a fost răstignit pentru ei”. Prin moartea ei, Hristos a trăit în ea, astfel că ea trăiește acum veșnic.

Cei ai lui Hristos, țintă a batjocurii acestei lumi

Să nu uităm niciodată că, în această lume, aceasta este slava Trupului lui Hristos, Biserica, aceasta este viața pe care mărturisim că o trăim, aceasta este inaugurarea unei împărății care nu este din lumea aceasta. Tot așa cum ne străduim să extindem această împărăție, trebuie bineînțeles să depunem eforturi și pentru a ne asigura că purtarea noastră nu produce sminteală, că nu este o piatră de poticnire pentru alții. Trebuie cel puțin să ne menținem pe noi înșine la cele mai înalte standarde [morale] ale societății în care trăim. Însă, totodată, nu trebuie să cădem în greșeala de a presupune că este suficient să facem așa pentru a fi „în bună rânduială” pentru Trupul lui Hristos. Ca Trup al lui Hristos, trebuie să ne așteptăm să fim o țintă a batjocurii, luați în zeflemea și în derâdere − să nu uităm niciodată asta și să lăsăm totdeauna ca ofensa făcută asupra noastră să fie pentru o cauză nobilă!

Tulburări precum cele care asaltează în prezent Biserica au existat încă de la început, și ele pot deveni cu ușurință o ocazie pentru pierderea credinței, mai ales dacă noi ne-am luat drept resursă doar „buna orânduire” a acestei lumi. Unul dintre vechii părinți ai deșertului spunea într-adevăr că „în zilele din urmă” cineva va mai găsi cu greu credință pe pământ, iar lupta de a păstra credința în astfel de timpuri ar fi mai mare decât orice efort ascetic făcut de cei din vechime. Tot așa cum astfel de tulburări pot fi o ocazie de deznădejde, ele pot fi și un imbold puternic, asigurându-ne că atenția noastră este bine direcționată, că doar în Hristos este credința noastră.

Trăim tinzând către viitor, către Hristos Care vine, hrăniți de nădejdea pe care El o dă. Să nu fim așadar copleșiți de grijile de astăzi, căci și ele vor trece, ci mai degrabă să ne pregătim pe noi înșine pentru luptele și mai mari care ne stau înainte. Putem să facem acest lucru numai dacă perspectivele noastre sunt cu adevărat adaptate la împărăția inaugurată prin Sfintele Pătimiri și vădită în aceia dintre noi care murind trăiesc.

Să iertăm toate pentru Înviere

Iertarea se află în centrul tainei Învierii: „Să ne iertăm unul pe altul și aşa să strigăm: «Hristos a înviat din morţi!»” Nu putem să pretindem că suntem creștini ori să îndrăznim a ne întâmpina unul pe altul cu acest salut pascal dacă nu facem acest lucru cu o inimă iertătoare. Însă profunzimile acestei iertări nu sunt depline dacă ne gândim că acest lucru înseamnă pocăința altora și iertarea lor de către noi, rezultând într-o pace, sau mai degrabă într-un armisti­țiu, care nouă ne este suficient. Hristos a venit să-i cheme pe păcătoși, astfel că, dacă noi am fi printre cei chemați, astfel ar trebui să ne privim pe noi înșine, cu adevărat primii dintre păcătoși.

Trebuie să fim precum apostolii, ca Saul, aflat față în față cu Hristos care-L întreabă: „De ce mă prigonești?”, devenind astfel Marele Apostol Pavel; ca Petru, care înainte de a-și relua chemarea sa de ucenic, a trebuit să mărturisească de trei ori iubirea lui pentru Hristos, stând lângă cărbunii cei aprinși, precum îl renegase pe Hristos de trei ori, stând tot lângă cărbunii cei aprinși. Experiența acestuia ne duce cu gândul la viziunea lui Isaia, care, văzându-L pe Domnul stând pe tron, cântat de serafimi, plânge: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate”, și astfel a primit cărbunele cel aprins luat de pe jertfelnic, auzind cuvintele: „Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți”.

Apropiindu-ne de Hristos în acest fel − pocăindu-ne noi înșine și căutând iertare −, inimile noastre se vor frânge astfel încât iubirea și iertarea lui Hristos să poată curge prin noi către alții. Atunci vom fi capabili să primim de la același altar și cu aceleași cuvinte de iertare leacul nemuririi, astfel încât, murind, noi totuși să putem trăi.

Doar dacă o sămânță moare în pământ, va învia în rod bogat

Suntem chemați să ne luăm Crucea, să murim cu Hristos, să devenim unicul Trup al lui Hristos. Scindările noastre sunt cu adevărat un scandal al înseși alcătuirii noastre, indiferent dacă acestea sunt între persoane, în interiorul unui trup eclesial, sau între diferite confesiuni, fiecare dintre noi fiind responsabil de eșecul nostru de a-L face pe Hristos prezent prin mărturia noastră unei lumi care este din ce în ce mai înstrăinată de Dumnezeu, dar inconștient mai însetată de Hristos.

Agățându-ne de ceea ce noi apreciem - demnitate personală sau mândrie legată de istoria noastră bisericească distinctă -, suntem mai degrabă ca sămânța care rămâne singură decât ca cea care moare pentru a da roadă. Dacă vrem să fim unicul Trup al lui Hristos, trebuie să-L urmăm, murind față de tot ceea ce ne separă de El, față de tot ceea ce aparține de această lume mai degrabă decât de Împărăție; trebuie să ne păstrăm pe noi înșine deschiși oricărei direcții pe care El ne conduce. Murind, putem să începem a-L face pe Hristos vădit, căci „murind” arătăm modul în care noi „trăim” ca unicul Său Trup.

Învierea Domnului a sosit. Nu este pur și simplu un eveniment anual de care am putea uita odată ce încetăm a mai cânta „Hristos a înviat!”, ci mai degrabă veșnica taină prezentă în fiecare moment, în fiecare clipă. În tot ceea ce facem trebuie să punem cu adevărat la inimă propovăduirea ei, astfel ca murind, să trăim. (Traducere din engleză de Ionuț Aurelian Marinescu)

* Pr. prof. dr. John Behr, decanul Seminarului Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York, SUA


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!