Oltenia
O apologie a raționalității duhovnicești

O apologie a raționalității duhovnicești

Depășind „prăpastia degenerării iraționale și a înșelătoriei de lipsă de înțelepciune”, omul credincios își alimentează convingerile din mărturiile revelate ale Cuvântului Dumnezeiesc. Iată de ce, urmând adevărurilor revelate din Sfânta Scriptură, socotim că „a-L cunoaște pe Dumnezeu ar însemna mai exact a-L recunoaște în actul de adorare, care pune în joc ființa totală a omului și toate facultățile sufletului său” (Pavel Evdokimov, „Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană“, p. 45).

Pe tot parcursul exis­tenței sale, omul se poziționează în fața a două realități ontologice: Dumnezeu și creația, care în mod fundamental este doar una singură - Dumnezeirea. „Astfel, făptura există pentru că participă la Dumnezeire. De la Aceasta făptura își pri­mește continuu ființa, însușirile și posibi­li­tățile evoluției ei. Prin urmare, se înțelege o singură realitate de sine existentă, care se numește Ființă (on). Neființa (creația) nu este de sine existentă, ci participă continuu la Ființă și doar în acest fel există. Distincția dintre Dumnezeire și făptură, Ființă și neființă, este prima distincție fundamentală pe care o face teologia patristică, care nu este separată în nici un fel de organica ei plasare în universul biblic” (N. Mat­soukas, „Teologie dogmatică și simbolică“, p. 32). Începutul acestei realități de credință și cunoaștere este în primul rând fundamentată scripturistic, exprimându-se pe de o parte „imposibilitatea radicală de cu­noaș­tere a ființei lui Dumnezeu, chiar și în Împărăția cerurilor, iar pe de altă parte (că) ființa lui Dumnezeu se oferă ca obiect al contemplării fericite în veacul viitor” (Evdokimov, p. 46).

Cunoașterea negativă și pozitivă a lui Dumnezeu

Prin urmare, cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu și a făpturilor Sale, Sfânta Scriptură se exprimă în două feluri: negativ și pozitiv. Din prima categorie fac parte cuvintele Psalmistului, care spune că „Dumnezeu și-a pus întunericul aceperământ” (Ps. 17, 13). De asemenea, în Cartea Facerii, Dumnezeu îi spune lui Moise: „Fața Mea însă de vrei să o vezi, că nu poate vedea omul fața mea și să trăiască” (33, 20-23). El îi acoperă fața lui Moise cu mâna Sa, așezându-l pe acesta în scobitura stâncii. Mai apoi, când vălul cel tainic al norului dumnezeiesc se ridică, Moise Îl vede pe Dumnezeu „doar din spate, fără să fi putut vedea fața Sa. Mai există și alte pasaje în Vechiul Testament (Jud. 6, 22; 13, 22, Is. 6, 5) care afirmă că nimeni nu Îl poate vedea pe Dumnezeu și să rămână viu. Când Dumnezeu coboară de pe Muntele Sinai, în mijlocul unei văpăi, poporul a trebuit să meargă departe pentru a nu muri (Ieșire 19, 21). Sfântul Ilie își acoperă fața cu mantia atunci când Dumnezeu i se arată (III Regi 19, 13)” (Vladimir Lossky, „Vederea lui Dumnezeu“, pp. 19-20).


O altă imagine vechi-testamentară cu valențe transcendentale, întrebuințată frecvent în mistica Părinților orientală - în special de Sfântul Grigorie de Nyssa (în lucrarea „Viața lui Moise“), este cea a „norului” din Psalmul 96, 2: „Nor și negură împrejurul Lui, dreptatea și judecata sunt temelia neamului Lui”. În dimensiunea sa apofatică, se arată printr-însul caracterul inaccesibil al naturii dumnezeiești, acel misterium tremendum întâlnit în filosofia religiilor. Pe de altă parte, într-o notă cu totul paradoxală, norul indică pre­zen­ța lui Dumnezeu, prin asociere cu stâlpul de foc, care mergea îna­intea poporului ales, după ieșirea acestuia din Egipt. S-ar putea spune că, prin intermediul acestui limbaj apofatic, norul „descoperă pre­zen­ța lui Dumnezeu în timp ce Îl ascunde” (ibidem).

Apofatismul cunoașterii dumnezeiești

În Noul Testament găsim, de asemenea, referințe cu privire la apofatismul cunoașterii lui Dumnezeu. Un lucru este foarte cert în acest sens, și anume că principalul reper în procesul de creș­tere în cunoașterea dumnezeiască este Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Prin urmare, dacă „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1, 18) și totodată că „nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 2, 7). Este evident că izvorul cunoașterii de­să­vârșite coboară din sânurile Preasfintei Treimi, acolo unde, în virtutea unității de ființă, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh se cunosc Unul pe Altul și se mărturisesc reciproc. Tot în sens apofatic, Vladimir Lossky analizează și cele două texte de la I In. 3, 1-2 și I Co. 13, 12. În primul dintre ele: „Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, și suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaște, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. Iubiților, acum suntem fii ai lui Dumnezeu și ce vom fi nu s-a arătat până acum. Știm că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este”, ni se explică progresiv procesul de cunoaș­tere a lui Dumnezeu în virtutea filiației dobândite în Hristos și totodată în perspectiva sa eshatologică. Despre această vedere știm doar că, „atunci când El Se va arăta, noi vom fi aidoma Lui, căci Îl vom vedea așa cum este El” (ibidem, p. 22).

Cel de-al doilea text, de la Sfântul Apostol Pavel: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (I Co. 13, 12), împletește perfect cele două tipuri de cunoaștere, catafatică și apofatică. Marele Pavel sintetizează astfel un proces de devenire a omului credincios, preocupat de descoperirea lui Dumnezeu în virtute, arătând totodată parcursul lui de la „vederea parțială” la „vederea desăvâr­și­tă”. Iată ce spune în acest sens teologul rus Vladimir Lossky: „Vederea parțială - ca în oglindă, poate să semnifice manifestarea lui Dumnezeu în creația Sa, accesibilă și neamurilor, acea «prezență nevăzută a lui Dumnezeu» care poate fi percepută prin contemplarea lucrurilor create (cf. Rm. 1, 19-20). Vederea desăvârșită, nemijlocită, «față către față» este pusă în opoziție cu vederea imperfectă, parțială a lui Dumnezeu” (ibidem, pp. 23-24). Tot în virtutea experi­en­ței personale/apofatice a cu­noaș­te­rii lui Dumnezeu, teologul rus integrează și explică expresia „cunoaștere reciprocă prin iubire”.

O cunoaștere prin afirmare

În latura ei pozitivă sau catafatică, cunoașterea lui Dumnezeu se leagă de numeroasele teofanii din Vechiul și Noul Testament. În felul acesta, în urma unei arătări minunate, patriarhul Iacov mărturisește: „L-am văzut pe Dumnezeu față către față” (Fc. 32, 30); Moise, de asemenea, spune că „a văzut fața lui Dumnezeu” și că lumina dumnezeiască se reflectă pe chipul său (Ieșire 33, 2; 34, 29); Iov nă­zu­iește că „Îl va vedea pe Dumnezeu în ziua cea din urmă” (Iov 19, 25-26). Trecând în Legea Nouă, Mântuitorul îi fericește pe „cei săraci cu duhul, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8), iar Sfântul Ioan Teologul învață în Cartea Apocalipsei că „slujitorii lui Dumnezeu vor vedea fața Lui” (22, 4). În virtutea acestui fapt, teologul grec Nikos Matsoukas afirmă că „Dumnezeu, deși este incognoscibil după Ființa Lui (din moment ce este necreat și stabilește o legătură cu realitățile create), devine cognoscibil în mod dinamic după lucrări. Iar aceasta este numai lucrarea teofaniilor care, în acest mod, devin punți sau verigi care pun în legătură dumnezeirea cu creația” (cf. Nikos Matsoukas, „Teologie dogmatică și simbolică“, p. 41).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!