An omagial
O condamnare pecetluită de boierii ţării

O condamnare pecetluită de boierii ţării

Alexandru Briciu, 30 Iulie 2014

Ultimii ani ai domniei Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au coincis cu sultanatul lui Ahmed al III-lea, care a condus Imperiul Otoman de la finele lui 1703 până în 1730. Este perioada de după chemarea domnitorului român la Adrianopol - când i se pregătea mazilirea -, precum şi perioada conflictelor ruso-turce. Soarta Brâncoveanului era pecetluită, turcii aşteptau doar să obţină o cât mai mare parte din averea „Prinţului Aurului“, cum îl numeau. Din păcate, motivarea unei sentinţe de mult hotărâte a fost servită tocmai de boierii ţării.

În aprilie 1713, sultanul Ahmed al III-lea îl nu­meşte mare vizir pe gi­nerele său, Silahdar Ali Paşa, prilej cu care acesta din urmă primeşte titlul de „Damat“ („ginere“, atribuit băr­ba­ţilor care intrau în dinastie prin căsătoria cu o prinţesă oto­mană). Istoricii apreciază că Ali Paşa a fost cel mai dur vizir din istoria Imperiului Otoman! Sursă principală în pre­zen­ta­rea relaţiei dintre domnitorul român şi marele vizir este Anton Maria Del Chiaro, secretarul domnesc cunoscător al realităţilor vremii. Este suficient să amintim că Del Chiaro nu­meşte data de 5 august 1716, când Ali Paşa este ucis în lupta de la Petrovaradin (Serbia) dintre Imperiul Otoman şi Im­pe­riul Habsburgic, „zi glorioasă pentru lumea creştină“.

„Maxima lor politică e prefăcătoria“

În 1714, marele vizir pri­mea din partea lui Constantin Brân­coveanu o scrisoare înso­ţi­tă de un dar de 4.000 de galbeni şi o blană de samur. Sco­pul corespondenţei era pre­gă­tirea căsătoriei dintre Radu, al treilea fiu al domnului Ţării Româneşti, şi Maria, fiica lui Antioh Cantemir, fost domnitor al Moldovei refugiat la Con­stan­tinopol. Răspunsul dre­gă­torului turc părea pozitiv, încurajator, dar era, de fapt, un „cal troian“: „Să trimeată cu cea mai mare pompă, cum se cuvine unui prinţ de rangul său a se lua soţia, care să fie condusă din Constantinopol până în Valahia cu un cortegiu măreţ, să celebreze nunta cu fastul şi veselia cuvenită, căci prin gra­ţia lui Dumnezeu, Poarta fiind în pace cu toată lumea, se poate bucura şi el de aceiaşi linişte în ţara sa, fără a se teme de război“. Del Chiaro „citeşte“ în acest răspuns „sistemul po­li­ticei turceşti“: „Maxima lor politică e prefăcătoria, de care au uzat şi la întronarea lui Brân­co­veanu, ales fără avizul Porţii şi dacă n-a fost depus la che­marea sa în Adrianopol la 1703, singurul motiv a fost că turcii aşteptară de la el o acumulare de mai mari averi. Lă­comia fără saţ a Sultanului Ahmet nu-l pierdea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin Bei, adică Prinţul Aurului“. Se­cre­tarul domnesc notează chiar că „se ştia de persoane iniţiate că, îndată după pacea cu ruşii, în 1711, Sultanul, de acord cu Marele Vizir, a hotărât o nă­praz­nică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu şi Can­tacuzino, şi că pregătise lista celora ce trebuiau să pia­ră ca rebeli faţă de Poartă“. În 1716, acest plan era înde­plinit. În relaţia cu turcii, bo­ierii Cantacuzini s-au dovedit a fi doar instrumente folosite la nevoie împotriva lui Brân­co­vea­nu: spătarul, stolnicul şi tânărul domn au fost executaţi la mai puţin de doi ani după martirizarea rudelor lor. Odată cu arzurile trimise împotriva lui Brâncoveanu la Înalta Poar­tă, boierii Can­ta­cuzini şi-au semnat propria sentinţă.

„Cunoscuta nestatornicie a valahilor“

Revenind la prima parte a anului 1714, Del Chiaro arată că turcii nu erau siguri de rivalitatea dintre Brâncoveanu şi Cantacuzini. Punând în miş­care aparatul lor de informaţii din Ţara Românească, au aflat chiar mai mult decât sperau, datorită dezbinării („cunoscuta nestatornicie a valahilor“). Au aflat chiar de strămutarea unei părţi a tezaurului domnesc în Transilvania, petrecută în timpul războiului ruso-turc, de fri­ca turcilor şi a tătarilor: „Acel ce a procurat toate informaţiile Vizirului asupra bogăţiilor eva­cu­ate era persoană din sferele înalte, şi se afla refugiat în Transilvania în urma evenimentelor ruseşti. Nu era valah, dar numele lui se trecea sub tăcere. El primea instrucţiuni din Valahia pentru urzirea infamei sale trădări. A comandat, sub pretextul unei însăr­ci­nări, câteva sigilii de ale ma­rilor boieri, de care se servi mai târziu ca să poată dovedi ur­mă­toarele acuzări contra bie­tu­lui Principe Brâncoveanu“.

Nouă capete de acuzare au fost trimise de boieri către Poar­ta Otomană împotriva dom­nitorului român Con­stan­tin Brâncoveanu. Anton Maria Del Chiaro le reproduce:

„Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu îm­pă­ra­tul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Ve­ne­ţiei, cărora procura ştiri privitoare la turci.

Al doilea. Că împăratul Leo­pold, prin diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brân­co­veanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sfân­tu­lui Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Ma­ies­tăţii Sale Chesariene.

Al treilea. Că pentru acumulare de considerabile averi a să­ră­cit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.

Al patrulea. Că sub pretextul de a schimba aierul, locuia şase până la şapte luni la Târ­go­vişte, aducând prin aceasta pagube atât supuşilor săi, cât şi traficului din Bucureşti, şi a­ceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Tran­silvania.

Al cincilea. Că spre acest scop a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.

Al şaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri.

Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său.

Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceia ce era insolent, căci însuşi Marele Sultan nu le poseda.

Al nouălea. Că a bătut în Tran­silvania monete de aur, în formă de medalii, de o valoare de la doi până la zece galbeni una“.

Referirile la politica externă desfăşurată de domnitor ar fi trebuit să fie o mândrie pentru întregul principat, cunoscut fiind că diplomaţia sa dibace a salvat ţara. Interese meschine de moment le-au transformat însă în acuzaţii. Ipocrizia acestor capete de acuzare reiese tocmai din faptul că i se impu­tau „grele asupriri şi impozite“ pentru „acumulare de conside­rabile averi“, când, de fapt, se ştia că birurile luau calea Ţarigradului. Adevăraţii asupritori ai ţării erau tocmai destinatarii arzurilor boiereşti! Cât despre fuga lui Toma Cantacuzino şi emiterea monedei de aur, acestea nu erau decât calomnii.

Referitor la cel din urmă ca­păt de acuzare, Del Chiaro re­pro­duce aversul şi reversul mo­ne­dei, dar justifică şi emi­te­rea ei. Principat sub suzeranitate tur­­ceas­că, Ţara Ro­mâ­neas­că nu avea dreptul de a bate monedă de circulaţie. Ba­nul respectiv era, de fapt, o medalie comemo­ra­tivă pre­gă­tită pentru săr­bă­to­ri­rea de că­tre domnitor a îm­pli­nirii vârstei de 60 de ani: „În ziua Adormirii Maicii Domnului, în anul 1714, intrând în al 60-lea an de vârstă şi al 26-lea de domnie, Brâncoveanu proiectase pentru acea zi un banchet so­lemn, la sfârşitul căruia avea să ofere floarei nobilimii sale me­da­liile“. Ziua de 15 august 1714 a­vea să fie, însă, Botezul sânge­lui pentru domnitor şi familia sa.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!